Fragmente de oglindă (III)

De ce s-a făcut, dintr-o dat atât de întuneric? E noapte în miezul zilei și plouă apocaliptic, cu o furie dureroasă, de început de lume. Un trăsnet argintiu despică în două un cer plumburiu, vizibil pentru o clipă. Stropii grei răpăie pe acoperișul bisericii din față, iar parfumul pământului reavăn acoperă nemilos cioburile sfărâmate ale miresmei teilor înfloriți de peste drum. Mă înfior, dintr-o dată, sub atingerea fugară, de aripă neagră, a unei spaime inexplicabile, de mult uitate. „Nu-ți fie teamă!“ - aud, de undeva, de lângă mine, melodia nostalgica a unui glas de violă. „N-o să se întâmple nimic. Eu sunt prietenă cu ploaia. Eu... sunt ploaia de pe obrazul tău, sau poate lacrima care îți umbrește privirea...“ Doamne, cât mi-am dorit să mai ascult, măcar pentru o clipă, aceasta romanță veche a glasului ei de violă. Să mă mai înfășor, încă o dată, în catifeaua cafenie și vie a privirilor ei... ...În întuneric, tot ce pot vedea, alături de mine, este doar un punct roșu de jar incandescent. Uneori se întețește și palpită, alteori clipește obosit, gata să se stingă, în timp ce un val aproape imperceptibil de fum se înalță ușor, pentru a dansa în ploaie, cu picurii mari și deși... „Eu sunt lacrima...“ - o lacrimă, mereu aceeași și mereu alta, ascunsă undeva în sufletul meu, în tăcerea bântuită dureros de ecoul unei viole care nu va mai răsuna niciodată.