Vali Slavu

Cezara, bun venit pe pagina mea!
Mă bucur că obiceiurile pe care le-am prezentat ți-au trezit nostalgia locurilor natale.
Vali, cu drag

Obiceiul cu pomul împodobit cu daruri mi-e cunoscut din satul socrilor mei, Ireasca, din județul Galați. La pomana de șase săptămâni a soacrei, am așezat într-un asemenea pom fructe și haine, apoi l-am dăruit unei femei din sat. Hainele (de la lenjerie de corp până la cizme și palton) au fost cumpărate special pe mărimea și gusturile femeii alese.
Aici nu există acest obicei. Nici pomenile nu sunt atât de multe și de costisitoare. Acolo am dat de pomană la șase săptămâni covor, pernă, pături, multe...
Obiceiul de a duce fructe la biserică, de pomană, nu-mi era cunoscut.
Mulțumesc pentru completări!

\"Politica ne cam divide,
Dar, dupa ea nu mă omor,\"

Am înțeles explicația. Atunci ar merge mai bine \"deci\" în loc de \"dar\". Dacă în primul vers era ceva de bine, mergea \"dar\". Desigur, fără virgula aceea după.

Cred că era mai bine dacă rămânea acel ultim vers scurt la sfârșit, așa cum a fost, și refăceai restul epigramei.

\"Părere\", desigur, nu \"Rărere\".

:)

\"Politica ne cam divide,
Dar, dupa ea nu mă omor,
Îmi plac doar unele partide...
De amor.\"
(Ruse Ion)

Cred că primul vers, nu prea are legătură cu restul epigramei. Ar fi și alte rime pentru \"partide\", nu văd rostul lui acelui \"divide\".
Apoi, în ultimul vers se schimbă ritmul. Pentru a rămâne ultimul vers așa, ar trebui refăcute celelalte trei, în ritm trohaic.
Ar putea ieși o epigramă reușită.

Desigur, e doar o părere...

Tincuța,

Lângă atâtea obiceiuri care par, cum spui tu, desprinse dintr-o lume paralelă, rolul preotului pare lipsit de importanță. Dar nu este. Spui că unele din aceste obiceiuri îți par cunoscute. Chiar mă interesează care din practicile prezentate de mine se întâlnesc și în alte locuri.
Cât despre gutui, ce să zic? Vezi dacă nu ai băut apă din Vale? Se spune că acela care va bea nu mai pleacă.

Maria,

Păi, la voi e invers decât aici: transformați cimitirul în livadă. Câți se încumetă, oare, să meargă noaptea la furat de fructe?
Succes în scrierea amintirilor tatălui tău!

Vă mulțumesc pentru semn!
Vali

Parâng și Retezat fac parte din grupe distincte de munți. Poate ați urcat la Rusu...

:)

Parafrazând o zicală românească… altă Ninetă, aceeași pălărie!
Povestea cu scrisoarea ajunsă pe mâna mamei m-a dus cu gândul la întâmplarea similară din „Elevul Dima dintr-a șaptea”. De fapt, cred că nu greșesc dacă spun că întreaga poveste pare desprinsă din romanele lui Drumeș: stilul asemănător de a relata întâmplările, parfumul unui umor discret, explicațiile de la final.
Plăcut surprinsă să constat că încă un agonist a fost purtat de al vieții val prin Valea Jiului. Apropo, Retezat, nu cumva Parâng?

Cu stimă, Vali

\"Este taxat un amarât de cuc:\"

Aș înlocui \"este\" cu \"a fost\", pentru ritm.

P.S. Cucul cu pricina este cumva membru al C.U.C? :)

Viorel Gongu,

Voi scrie și despre brunduși, și despre altele. Chiar am niște însemnări făcute în timp, pe care le voi folosi. Până la sărbătorile de iarnă mai este vreme.
Mulțumesc pentru sugestie!

Elisabeta Brănoiu,

Tocmai pentru că aceste obiceiuri par rupte de tradiția noastră, am ținut să le fac cunoscute. Așa este, fiecare bordei cu obiceiul său. Mulțumesc pentru aprecieri!

Nache Mamier Angela,

În primul rând, bun venit pe pagina mea! Departe de țară, cu siguranță asemenea texte se citesc nu cu ochii, ci cu sufletul. Așa că vă înțeleg emoția. La fel de emoționată sunt și eu de vizita dumneavoastră.

Nelu Gârda,

Le-am descris la timpul prezent pentru că aceste obiceiuri încă se practică. E adevărat, nu cu aceeași intensitate, dar încă nu au fost înghițite de modernismul vieții cotidiene.
Din tot ceea ce am relatat mai sus, obiceiul care s-a pierdut și cred că nici nu va mai reveni, este pomana. Mai nou se organizează masa de pomană la un restaurant, cu alt meniu decât cel tradițional.
În curând, \"straița cu merinde\" va deveni \"plasa cu merinde\", deoarece femeile nu mai țes și traistele existente în lăzile de zestre ale bunicilor sunt tot mai puține.
Da, de aceea le-am scris, pentru neuitare.

Vă mulțumesc tuturor de trecere!

Mihai Robea,

În județul Hunedoara, fiecare petic de pământ vorbește despre continuitatea neamului nostru. Nu greșesc dacă afirm că tot județul este un adevărat muzeu în aer liber: două cetăți de scaun, complexul din Munții Orăștiei, cetatea dacică de la Bănița și multe altele. Chiar și marele istoric Vasile Pârvan, vizitând obiectivele istorice din județ, a fost impresionat de valoarea inestimabilă a descoperirilor arheologice de aici.
Depresiunea Petroșani a fost zonă de trecere dinspre Dunăre, spre Sarmizegetusa Regia, existând, încă dinainte de războaiele daco-romane, o cale de acces prin Pasul Vâlcan. Pentru supravegherea acestul drum s-a construit turnul de la Crivadia.
În această vatră milenară de istorie, era normal ca tradițiile să se păstreze atât de vii. Așa cum ați amintit, obiceiurile de aici sunt legate de cea mai veche îndeletnicire a momârlanilor: oieritul. Voi aduce în discuție și acest subiect, vorbind, la momentul potrivit despre transhumanță și despre obiceiul numit „măsuratul oilor”.
Revenind la subiectul de față, mă bucur că ați amintit despre vis, ca mijloc de comunicare cu cei morți. Uneori, aparițiile în vis ale celor decedați nu sunt chiar plăcute și familia, pentru a preîntâmpina visele urâte, adică pentru a se asigura că mortul „nu lasă urât” în urma lui, va ciopli o bucățică de lemn din cruce și va afuma casa cu ea.

Mulțumesc pentru lectură și semn!

Mihai Robea,

Am găsit acum comentariul. Se pare că ați nimerit în toiul unor replici epigramatice. Ce să fac, dacă epigramiștii mă iau în glumă și când vorbesc despre lucruri serioase?
Mă bucur că ați citit textul meu cu atenție și că ați adus completări valoroase.

Voi reveni.

Mulțumiri!

„De romantism când dă dovadă
Și te invită prin livadă
E bine s-o refuzi pe dată
De-o vezi în mână c-o lopată.”
(Florin Rotaru)

Haide în livadă, nu te-abține,
Să simțim al merilor parfum,
Nu ai ce să riști, ești mort, oricum…
După mine!

De amintit, îmi amintesc des aceste lucruri. Poate nu m-aș fi apucat să le scriu, dacă nu era acel comentariu despre cimitire. Sau, mai precis, nu acum; cândva tot aș fi scris și despre înmormântare, așa cum voi mai scrie și despre alte obiceiuri și tradiții.

\"aș menționa că în cimitire nu sunt momârlani. Fiecare familie de momârlani adevărați își îngropă morții în curtea de pe muntele lui.\"
(Viorel Gongu)

Când am citit comentariul, mi-a venit ideea să povestesc despre acest aspect și nu numai... Așadar, astăzi voi posta un text despre obiceiuri de înmormântare pe aceste locuri.

Eu nu am participat la Mizil, tu ai fost mai curajoasă. De fapt, ești... recidivistă. :)
Am citit epigramele și am constatat că sunt singurele (din cele postate pe site) care sunt inspirate din piesa lui Ranetti. Oricum, regulamentul este destul de aiurea.

Despre epigramele de mai sus vom discuta la telefon.

Mă bucur că ai revenit pe site!
:)

Da, praful de cărbune acționează mai ceva decât un creion dermatograf. Odată intrat în pori, rămâne multă vreme, ca o pecete. Aș completa, amintind încă un „semn distinctiv”. La mare, pe plajă, recunoști minerii după lipsa părului de pe gambe, cauzată de frecarea cizmelor. Ar mai fi și celelalte semne, brăzdate în suflet: spaima cauzată de o explozie, durerea pierderii unui ortac.
În urma unor modificări la instalația de spălare a cărbunelui, de câțiva ani, Jiul nu mai este așa negru ca înainte. Dar Valea e la fel de mohorâtă.
Am citit cu plăcere și, ca fiică a Văii, poate am înțeles mai bine decât alții cele relatate.

\"Se știe că nu-s rău,
Dar am simțit nevoia
Să-ți spun: catrenul tău
E un salam cu soia.\"
(Tataia)

Poți să spui precum ți-e voia,
Însă vin c-o precizare:
Poate nu știai că soia
E la mare căutare!

Bune! Vă mulțumesc tuturor celor care ați contribuit cu \"preparate\". Foarte gustoase, se vede că sunt pregătite de profesioniști.

Revenind la mezelul cu pricina:

Salam și-ar pune pofta-n cui,
Că n-a avut noroc să iasă
Precum „voise” mușchii lui,
Dar nu îl lasă… coaja groasă!