Vali Slavu

„Merită să cultivi în continuare această preocupare” spunea domnul Constantin Iurașcu Tataia, într-un comentariu la poezia mea, „Numărătoare”. Atunci mi-am amintit că am scrise undeva probleme versificate, pe care le-am folosit în etapa de calcul mintal, la orele de matematică. Doar că atunci când le-am scris, nu acordam prea multă atenție aspectelor legate de prozodie.
Azi, în timp ce am copt gogoșari (să zică cineva că nu se îmbină util poezia cu gătitul) am luat agenda unde le notasem și am rescris una dintre probleme. Vor urma, cu siguranță, și altele. Mai ales că începe școala. Și, de ce nu, și o carte cu aceste probleme, dar abia când termin clasa a IV-a. Până atunci se vor aduna măcar de-o broșură. Deocamdată am alte planuri.

Mulțumesc pentru popasul pe pagina mea!

Dragă Maria,
Comentariul tău punctează aspecte fierbinți ale învățământului, din prisma omului care a ars o viață pe altarul școlii. O să încerc să răspund pe rând la fiecare problemă semnalată de tine.
Referitor la legi, așa este. Atâta timp cât există portițe de interpretare a legilor, acestea nu vor fi eficiente.
Spui despre inutilitatea propunerilor și sugestiilor noastre. Cunosc cum stau lucrurile. La fiecare cerc pedagogic ni se cere părerea, se întocmesc liste cu sugestii, de care mai apoi nu ține nimeni seamă. Doamna Badea, care pe noi ne-a cucerit prin modul în care a vorbit, chiar a spus că vocea a existat întotdeauna, legile nu. Spunea dumneaei că Parlamentului i-au trebuit trei ani pentru a aproba Legea 84 și cinci ani pentru a aproba Statutul cadrelor didactice. Spunea că speră ca anul 2009 să fie anul în care să ni se audă vocea în textele de lege.
Cu manualele e o adevărată poveste. Manualele alternative au multe greșeli, texte literare de o calitate îndoielnică. Mi s-a întâmplat la clasa I, în urmă cu opt ani, să lucrez după un abecedar care avea multe cuvinte care conțineau litere neînvățate. Înainte de Revoluție exista acel manual de istorie frumos structurat, cu texte accesibile copiilor, cu legende și povestioare. Făcând un sondaj de opinie printre elevii de clasa a IV-a, am constatat că materia cea mai puțin îndrăgită de ei era istoria. Pentru mine a fost materia preferată. E adevărat, manualele sunt doar orientative, la clasă se pot folosi alte surse, dar nu toți elevii își permit să cumpere cărți. Și cum să învețe cu plăcere dintr-un manual unde trei sau patru domnitori de frunte sunt tratați la comun, într-o jumătate de pagină, pe când Diploma ioaniților este prezentată cu lux de amănunte (la clasa a IV-a!!). Oare chiar e important ca un elev de zece ani să își rupă limba încercând să numească triburile dacice?
Despre abuzurile părinților, ce să zic? Eu am încercat de fiecare dată să procedez în așa fel încât părinții să mă simtă pe aceeași baricadă. Ar fi o utopie să credem că putem mulțumi pe toată lumea. Uneori nu poți fi pe placul celor din familia ta, apoi într-o clasă cu zeci de copii proveniți din medii diferite, cu educație diferită... Consider că în cazurile prezentate la televizor, cu profesori umiliți și chiar bătuți de elevi în clasă, o parte din vină e și a lor. Elevii, mai ales cei mari, te citesc imediat, îți simt slăbiciunile și se folosesc de ele.
Notarea cu calificative nu știu la ce a folosit. Ca idee, era bine, dacă toate cadrele ar fi notat după acei descriptori de performanță. Dar atunci când s-au introdus, explicațiile nu au fost tocmai clare (pentru noi, pentru părinți nici atât) și atunci unii învățători au convertit nota în calificativ, alții au considerat că acele patru calificative nu sunt de ajuns și au mai inventat calificativele cu „minus” (!!). Noi, la fiecare cerc pedagogic, am spus că preferăm notarea dinainte, dar...
Spuneam că nu lucrez după caiete speciale. Mă doare când unii părinți nu apreciază acest lucru. La seria trecută, mă speteam corectând caiete, lucram în plus zilnic la matematică și la limba română, iar la ședință, o bunică a spus că nepoțelul ei de la o altă școală are ditamai teancul (și a schițat cu mâinile un gest așa... până în tavan) de caiete speciale. Cum să-i explic acelei bunicuțe că nu în sumele de bani cheltuiți pe astfel de caiete stă calitatea învățământului? Nici teme de vacanță nu dau. Înainte de a fi mamă de școlăriță, dădeam. M-am convins că orice părinte interesat de soarta copilului îi mai dă de lucru în vacanță. Fiind obligație, aceste teme de vacanță vor fi rezolvate pe ultima sută de metri de vecini, prieteni...
Chiar ar fi interesant să scrii un articol separat, să prezinți în paralel învățământul dinainte de Revoluție și de după. Eu, cu siguranță, îl voi citi cu interes.
Numai bine!
Cu prietenie, Vali

Când e vorba de orar,
E căpos precum catârul,
Nu le face lor hatârul
Și atunci, e tot... măgar.

Interesant calamburul. Vreau să povestesc o întâmplare de acum vreo douăzeci de ani. Eram în vizită la un copilaș (atunci lucram la grădiniță) cu a cărei mămică, profesoară, eram prietenă. Eu mă grăbeam să plec, doamna insista să mai stau. Când a văzut că mă îndrept spre ușă, i-a spus copilului: „Spune-i doamnei să rămână!”. La care, Andrei a spus: „Sărut-mâna!” (adică „poate să plece”, nu?). Acesta e doar un exemplu de calambur creat involuntar de elevii mei. Am notat de fiecare dată aceste dialoguri hazlii într-o agendă. Să am de ce mă amuza când voi fi la pensie. Chiar așa, ce-ar fi să caut eu agenda? Poate s-ar naște ceva epigrame din notițele acelea... :)

Bine v-am găsit, doamna Maria Tirenescu!

Vă citesc de obicei, mai ales haikuurile dumneavoastră îmi plac mult, dar nu prea las semn, pentru că, neștiutoare fiind, poate zic ceva ce nu se potrivește. Acum însă îndrăznesc să îmi spun părerea. Poezia m-a amuzat. Vă întrebați dacă acel cățeluș autodidact va învăța înmulțirea. E normal ca Azorel să învețe mai ușor adunarea decât scăderea. Ca viitor politician, învață de mic să adune, nu să dea. Vă asigur că, odată ce-și va împlini visul, va învăța înmulțirea… averilor.
Acum, lăsând gluma, în strofa a doua nu e prea clar:

„Are și o cărticică
Azorică Fără Frică.
Adunarea a-nvățat-o.
Repede a terminat-o.\"

Citind în grabă, nu am sesizat punctul după al doilea vers și am înțeles că personajul e Azorică fără Frică (cuvintele de legătură nu se scriu cu majusculă). Trebuia ortografiat așa:

Are și o cărticică:
”Azorică fără Frică”.
Adunarea a-nvățat-o,
Repede a terminat-o.”

Poezia este în ritm trohaic, dar în trei locuri ceva nu e bine:

„Să se descurce în viață.” (accentul cade greșit pe „descurce”: DES- cur- CE)
„Dar el repetă mereu.” (RE- pe- TÃ)
„În lumea cățeilor.” (lu- MEA)

Soluții de remediere sunt multe. De exemplu:
„Să ajungă mare-n viață”
„Repetând cu sârg mereu”

Nu v-aș fi făcut aceste observații, dar am văzut că și în celelalte poezii pentru copii sunt amănunte care scârțâie. Și cred că sunteți interesată să nu o țineți din greșeală în greșeală.

Cu stimă,
Vali Slavu

Nelu,
doamna Badea l-a citat pe Iorga în alt context. Foarte adevărat că metafora te poate duce cu gândul la „marea diversitate de caractere pe care școala trebuie să le formeze”, cum spui tu. Dar doamna secretar de stat a insistat foarte mult pe importanța liceelor pedagogice (care își aveau rădăcinile în vechile școli normale, înființate de Spiru Haret) în formarea dascălilor adevărați. Chiar a precizat că orice absolvent de liceu pedagogic dinainte de Revoluție, este, în esență, profesor. Comparația, deci, era între dascălii absolvenți de licee pedagogice și ceilalți.
Cei care am absolvit un astfel de liceu știm câtă dreptate are. Ca să intri la profilul pedagogic, treceai printr-o serie de probe de aptitudini (muzică, dicție, desen, sport). Apoi la examen era concurență, nu glumă. Noi, spre exemplu, am fost o clasă de treizeci și șase de elevi din trei județe.
Pe parcursul celor patru ani (să nu mai spun cât de pregătiți au fost cei care au prins cinci ani) am trecut de la asistență la predare. Ca să predai o singură lecție, întocmeai un plan de lecție pe care îl dădeai învățătoarei metodiste să îl corecteze, apoi îl refăceai după indicațiile acesteia, după care îl corecta profesorul de specialitate, iar îl refăceai și abia după toate acestea îl viza coordonatorul de practică.
E suficient să intri pe site-ul dascălilor, ca să te iei cu mâinile de cap. Sunt absolut sigură că acei învățători care întreabă acolo, pe forum, cum se rezolvă o problemă prin metoda grafică, sau cum se întocmește un plan de lecție, sau cum să-i explice elevului noțiunea de descăzut, nu au trecut printr-un liceu pedagogic. În aceste licee, la loc de cinste, era practica pedagogică. Până la urmă asta e ceea ce contează. Nu are importanță dacă îmi mai amintesc cine știe ce formule sau definiții. E important că tot ce am învățat la practica pedagogică a rămas punct de reper pentru întreaga carieră didactică.
Sper ca punctul 1 din Rezoluție să fie votat și să se facă dreptate. Voi da exemplul pe care l-a dat domnul Dolha de câteva ori:
Un învățător cu liceu pedagogic+facultate =institutor.
Un profesor cu liceul agricol (de exemplu)+aceeași facultate=profesor (și plătit ca atare).

Am zis că dau un răspuns scurt și uite ce a ieșit!
Îți mulțumesc pentru că ți-ai făcut timp să citești articolul meu (știu cât ești de ocupat)!

Tu vorbești din perspectiva părintelui. Mulți dintre politicienii care au vorbit, au făcut referire la modul în care văd învățământul românesc din această perspectivă.
Domnul senator Viorel Badea și-a început cuvântarea spunând că își vede propriii copii ca fiind victimele testelor aplicate în învățământul românesc în ultimii ani.
Doamna secretar de stat Oana Badea, care ni s-a părut cea mai aproape de noi, poate și datorită faptului că este învățătoare, a spus că nu poate să se mintă în ceea ce privește calitatea școlii românești când fiul dumneaei, de șaisprezece ani, spune: „Azi profa a intrat în clasă la jumătatea orei.”
Referitor la ceea ce ai spus despre numărul de ore pe săptămână, o să te las pe tine să faci calcule. Eu anul acesta am avut clasa I, optsprezece ore pe săptămână. La școală. Eu nu lucrez niciodată pe caiete speciale; de ar fi multe învățătoare ca mine, ar da editurile faliment. Zilnic stăteam la școală cel puțin două ore ca să corectez cele treizeci de caiete de limba română și cele treizeci de caiete de matematică. Mai am și meteahna de a corecta tot. Mai ales la clasa I, unde se formează priceperi și deprinderi importante. Acasă, mai stau cel puțin două ore să pregătesc fișe, materiale didactice, să caut pe site-ul dascălilor noutățile, concursurile, să scriu diferite fișe, rapoarte, lucrări pentru simpozioane. Începând de anul acesta se mai adaugă o oră pe zi de stat la școală, pentru că mai am și obiceiul ca, din clasa a II-a să facem meditații, gratis, evident, la materiile importante.
Ai perfectă dreptate. Există adevărați dascăli și pseudodascăli. Așa cum există croitori buni și croitori care strică materialul, șoferi buni și șoferi care își numără banii pe calea ferată. În orice domeniu există exemple pozitive și exemple negative. Cauzele sunt multiple. În ceea ce privește dascălii, e vorba în primul rând de vocație. Întorcându-ne de la București, pe tren, discutam cu prietena mea, fosta mea colegă de bancă în liceu, despre profesorii pe care i-am avut la Liceul Pedagogic Deva. Deși școală de prestigiu, la care nu se intra pe vremea aceea oricum, am ajuns la concluzia că alături de acei profesori demni de a li se ridica statui, erau și din aceia a căror lozincă era „Timpul trece, leafa merge!”.
Și eu ca părinte am avut poate uneori de nemulțumiri. Dar majoritatea dascălilor care au contribuit la educația fetelor mele merită toată stima. Teodora, fata cea mare a avut o învățătoare bună, profesori adevărați, iar despre doamna educatoare Lasconi Emeșe, căreia Emilia mea îi scoate peri albi de trei ani, nu pot să spun decât: „Jos pălăria!”. Dacă ar exista mulți dascăli ca această educatoare, învățământul românesc ar fi pe drumul cel bun.

\"Pagina și versul, ambele sunt albe.\"
(Constantin Colonescu)

E, săracul ALB ca varul,
Fire ALBE i-au ieșit,
În nopți ALBE a trudit,
Doar că îi lipsise harul.

Da, avantajul biciclistului: parchează unde și cum vrea. Drăguță ideea, pe fiica mea a distrat-o poezioara ta.
Hai să parcăm și noi undeva, să punem semnele de punctuație la locul lor, că în timpul căzăturii s-au împrăștiat!

Un porcușor cam dolofan,
Ce nu ținea dietă,
Fricos cam tare la volan,
Luă o bicicletă.
Mare fudul, cu nasul sus,
El pedala-n țărână
Și n-a văzut că-n față-i pus
Un par, cam într-o rână.
S-a-mpiedicat și a căzut,
Venind de-a rostogolul.
Toți din pădure au văzut
Cum cade mototolul.
S-a ridicat, s-a scuturat
Și-a spus tare, pe șleau,
Cu toate că e speriat:
\"Parchez și unde și cum vreau!\"

Parcă \"la volan\" sună mai firesc decât \"de volan\".
Linia de dialog se folosește doar în cazul dialogului. Fiind monolog, folosești ghilimelele.
\"luă\" e bisilabic

Succes!

Apreciez faptul că îndrăgești istoria și vrei să elogiezi evenimentele istorice. Nu voi face referire la modul în care ai scris. Vreau doar să te atenționez că în realitate, iobagul nu a câștigat \"meritata libertate\" la Bobâlna. A mai curs mult sânge de atunci, până pe acele meleaguri s-a simțit miros de libertate. Răscoala de la Bobâlna a avut un deznodământ tragic.

Succes mai departe!

Și eu... De nu mă grăbesc întârzii la gară. Plec la București, la Congresul Cadrelor Didactice. Sper să nu-mi stea capul pe acolo la epigrame.
Ne vedem săptămâna viitoare! Până atunci, numai bine și inspirație maximă tuturor!
Vă pup!
Vali

Mulțumesc pentru intervenția dumneavoastră!

Ce să zic? Și pe net, ca și în viață; oameni cu calități și defecte. Cred că foarte puțini au văzut comentariile lui Valy Cojocaru. Nu le-aș fi citit poate nici eu, dacă nu avea grijă el să-mi trimită un e-mail cu sorcoveli, în care m-a anunțat să caut la offtopic.

Nu contează ce se spune, contează cine spune...

„Mai învățăm și să numărăm și să scriem epigrame(parafrazându-l pe Ioan Jorz).”
(Deliman Leontin)

Leontin, mi se pare firesc să ai punctul tău de vedere referitor la epigrama în discuție. Mie (atât cât mă pricep eu) mi-a plăcut, Laurențiu Ghiță a găsit-o excelentă, Ioan Jorz consideră că nu are poantă, tu vii cu propuneri. Până aici, toate bune. Doar de aceea e „agonie”, să ne spunem punctul de vedere.
Dar…
Te întreb: Tu ai mai citit și alte epigrame scrise de Gârda Petru Ioan? Dacă nu, te sfătuiesc să o faci. Vei avea numai de câștigat. Dacă da, înseamnă că ai sesizat că e un epigramist valoros. Chiar era cazul să facă remarca aceea? Toți avem de învățat, dar să-i spui unui epigramist de valoarea lui Gârda că mai are de învățat ca să scrie epigrame, mi se pare o răutate.
Îmi spunea un prieten că admiră cât de calzi, de umani suntem noi, epigramiștii. Poate și acesta este un motiv pentru care am îndrăgit epigrama. I-am simțit pe epigramiști mult mai altfel, iar înțepăturile lor, chiar dacă de multe ori m-au atins și pe mine, au fost fără venin.

Telepatia...

Graba... Pluralul \"spete\" este pentru II.

spată - SPÁTÃ, (I, III) spate, (II) spete, s.f. I. Piesă la războiul de țesut formată dintr-un sistem de lamele paralele fixate la ambele capete, formând un fel de pieptene cu două rădăcini printre dinții căruia trec firele de urzeală. ♦ Bețișor peste care se petrec ochiurile când se împletește o rețea sau o plasă. II. 1. Porțiune a scapulei care susține articulația umărului; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. ♢ Loc. adj. Lat în spete = cu umeri largi, spătos, voinic. ♦ Os lat care susține articulația membrelor la animalele patrupede; p. ext. regiunea corespunzătoare a corpului. 2. (Reg.) Spătarul scaunului. III. (Înv.) Sabie cu lamă lungă, dreaptă și lată, cu două tăișuri. – Lat. spatha.

Leontin, pluralul \"spete\" este doar pentru sabie.

Cum împletea, frumos,
Cu un model pe față,
S-a încurcat în ață
Și i-a ieșit... pe dos.

\"Vina e a ta, că-i stimulezi
Zilnic cu tartine de ovăz.\"
(Tataia)

\"De vrei să muști un armăsar,
Să turbe, să mă-mbii cu jar;\"
(Gârda Petru Ioan)

Am tartine multe, dar
Înțeleg, din câte văz,
Unii nu preferă-ovăz,
Ca-n poveste, mâncă... jar.

Ia te uită cine era cu ochii pe tot ce mișcă pe site!
Dar cum nici eu nu ratez nimic, nu puteam să nu îmi fac timp pentru tine. Am suspendat acțiunea „vinetele” și m-am pus pe citit. La sfârșit, văzând scris sus, cu litere de-o șchioapă, „texte umoristice”, mi-am zis: „Aaa, trebuie să râd, deci!” Și am râs, ce să fac, chiar dacă nu era râsul meu, că mi-am amintit ce versuri strânse e gât mi-ai dedicat. Păi, bine, Floriane, așa ceva meritam eu: „sap ori car saci”? Brrr!
În altă ordine de idei, hai că ești tare! Bravo!
Și nu cred să se supere cineva.

\"...dați-i bătaie, mai departe!\"
(Rodean Ștefan Cornel)

I-aș da eu bătaie, dar uite că a dispărut! Și în plus, poate mi se ard vinetele dacă mai trag cu ochiul pe aici. :)
Cornel, Mă bucur că te-ai amuzat (bănuiesc eu care a fost punctul terminus)și îți mulțumesc pentru că ai avut răbdare să citești tot catastiful.
Le mulțumesc și colegilor care au intrat în joc. De la \"elefanții lui Cezar\" nu am mai avut atâția oaspeți. :)