Vali Nițu

cu lumescul iris cos secundele pe cerga pajiștilor crude plec geana nedormită spre decolteul alb din ziua nudă și regăsesc o lucire nebună de crisalidă spre un zbor din umbră cu graba-mi

îmi cobor necuprinderea în poala anotimpurilor într-un irezistibil peisaj boem cu frunze neodihnite de atâtea dorințe toamna o femeie frumoasă cât libertatea unui cuvânt uită să se lase

din cerul de vreme albastră atrag întrebări simple despre viață de exemplu e dureros de frumoasă cu simpli picuri de rouă și buze roșii pe ochii nopților rămâne seara uitată lângă coapsele

visez... câteodată devreme e prea devreme oare când îmi va veni mintea la cap? de-mi va veni adeseori târziu e prea târziu și tot așa... visez că m-am lăsat de... fumat femeile frumoase

încerc să descifrez visul pierzându-mă în sentința serilor dintr-o colivie ca și pasărea colibri cu nenumărate culori și puține dorințe strig după propriu-mi ajutor nu știu dacă mă aude poate a

undeva pare foarte târziu regretul dar ce mai poate face gândul decât să se întoarcă pe un val în mare atunci conducea o barcă albă iar sufletul iubea inelul a mai rămas doar gustul de

la masa bogățiilor toamnei o întâlnire a puterilor minții alături sufletul timpului verde puțin mai departe o trăire în relief a luminii cu întunericul fără nume de botez tăcerea privește

dacă ar fi să… dar mai bine nu ar fi prea lungă povestea mea la gura sobei flăcările se aruncă asupra întunericului să arate harta ochilor din unghiul ce-i convine și eu accept realitatea drept

în brațele minții îmi odihnesc alergarea printre palmele toamnei regăsesc forța de a înainta înspre camera de oaspeți misterul și conturul unor buze de foc unduiesc pe un pat de frunze umbra

m-am tot căutat și m-am găsit în frunzele toamnei cu prenumele unui stejar și numele castanului de pe bulevardul arămiu din orașul desenat în harta palmelor de pictorii incendiilor cu iubiri

din înaltul supunerii mă recompune și mistuie așteptarea în decența legănată am închis răspunsuri nebune iar printre visele colorate mi-am împachetat părerile de rău într-o imposibilă alergare

gânduri nude cu lacrimi de lumină pentru prima zi a restului de viață când pe umărul alb doar desenul minții pictează un incendiu cu parola iubirii foșnet de liniște în infinitul

jucării diverse jocul mi se dăruiește îngândurat de nebunia mea în neputința de a schimba starea vremii și propunerea indecentă de a alerga sărutul în văzul palmelor norocoase la festivalul

vine uneori vremea prea devreme ca stare de veghe meditație la secundele unui minut ce-mi dau o lecție nu știu să vreau vocea străzii ca un șlagăr al toamnei logodit cu

a fugit vara fără să oprească fluturii nebuni din alergarea lor spre lumina lampioanelor oarbe au plecat la plimbare și gândurile privește câte erau pe o simplă alee din parcul de la

m-am trezit cu diminețile și harul lor într-o apă sfântă undeva la amiază pe perna albă a nopților albastre șoptindu-mi te iubesc boemule din val curgi așa lin prin ape m-ai așezat ușor în

uneori ne prefacem că trăim ecoul sună deșteptarea crezând în ce iubim adeseori numai târziul suspină a târziu rămâne doar regretul ce-și curge seara pe ridul unei palide lumini oprindu-și

m-am tot căutat și păream regăsit în frunzele toamnei până când plânsetul frigului mi-a înghețat privirea dinspre strigăt spre neputință ca parte a unei ecuații numită

timpule... tu mă iubești cu răbdarea eu te scriu cu credința ce s-ar face cafeaua fără noi iar tu fără zâmbetul meu plecat spre un alt festival de poezie hai spune ce mai pot face sub

dinspre albastru spre tăcerea gândului te-am desenat poate așa trebuia să fie culoarea ochilor buzele mari flămânde sânii albi coapsele cât arcul sprâncenelor negre a mai rămas doar

mă întreb adeseori dacă voi rămâne în urma mea o prezență vie cu versul zâmbind a părere de bine undeva pe un colț de toamnă imagine și poezie mosor și ață frunză ca de aramă mă opresc

în pacea drumului cu sens unic am ajuns la o bornă cuminte ca un pasager ce-și scrie propria-i adresă la post restant destule cuvinte își caută forma să modeleze propriul chip al unui ideal

dacă aș putea opri răul la vama unde începe binele aș putea înțelege poveștile triste din propria-mi trecere cu mâinile goale prin vântul puternic nedispus la iertare ca o pasăre de pradă la

plouă cu sentimente de octombrie peste trupul timpului ce mă fugărește spre rece să mă lovească de brazdele deschise pentru a prinde o picătură de apă așa cum a fost scrisă o