Poezie
tânguirea lui sancho
1 min lectură·
Mediu
stăpâne, de trei ani batem în lung și-n lat
poveștile altora.
ne bat aripile morții și vânturile orfane
ca pe nebuni, stăpâne,
ca pe nebuni, hohotele mulțimii.
s-au răsculat împotriva noastră
iar tu vrei să le sfărâmi armura cu condeiul?
nu visăm ce trebuie,
acestea nu sunt visele noastre.
sunt ale lor, stăpâne.
oare nu vezi cum ni se chircește sufletul în ele?
stăpâne, frumoasa a ridicat și ea lancea
și curând îți va săruta cu vârful înveninat inima,
tâlharul va dansa pe visele tale,
zădărnicită-ți va fi și fără înțelegere fapta
să ne întoarcem, stăpâne.
Rosinanda stă să cadă într-o baltă
închegată din sângele nostru amestecat
animal, înger și om laolaltă.
vor veni iernile uitării
și cine-și va mai încălzi speranța cu
vârstele tale de aur... ?
la doi pași în spatele seniorului,
împovărat cu armele de carton,
în sinea sa, Sancho gemea:
stăpâne al meu, prietene,
figura ta tristă s-a întipărit și pe lutul meu
și aud cum drumurile tale mă cheamă de-acum și pe mine.
m-ai cules din colb și spută
dar iată
acum mă voi îmbolnăvi și orbit voi fi și fără de leac
de stelele căzute din vârful lăncii tale...
001207
0