Valeriu Perianu

Poeme haiku- Zilele poetului versificate. Ciupercă mănată în sezon anaerob- Bârlog în atom. Pustă pe cai iuți- Cnutul crivățului fiert în lapte de ger. Mană cerească- Grohotișuri se înfig în ploi

Ce emotivi suntem în acest regn inoculați cu oameni mai târziu la capătul materiei Domnului muritorii lui supranaturali Au înflorit poeții în univers iubito și teii dau

Și mă înșel că scriu din soartă ultimul vers mă va îndeplini trupul gândului va fi o poartă în balamalele tristeții de a fi Din urmă plugul universului greoi îmi va brăzda pe suflet

Voi căuta pământul ca un orb trudind ca să-ți mai vin în fire să-ți amintesc că-s doar un corb ce are pe singurătate întâlnire Îți las o lume cu întreg festinul eu m-am întors din drum la

Când orizontul se va ridica-n genunchi să fie steaua mea mult mai aproape un sânge alb să curgă din cuvânt peste istovirea unei morți mioape să-mi fac adulta umbră acoperiș pe locul

Poemele mele vor ajunge în rai și abia atunci vor cunoaște păcatul de-a se împerechea incestuos cu aproapele Iar eu voi fi inimitabil o amprentă de cuvânt până la adânci tinereți frumoasa

Am văzut cerul și marea tăvălindu-se de-a zarea albul violat de-albastru și frumosul preasihastru apa prihănită fără porți și aerul vomat de morți Am văzut și prin pământ unde poate nu mai

Să fii frumoasă în abuz cu sânii tari ca Poezia rostită-n lacrima de-auz ce ține post melancolia Să fiu frumos în cer difuz cu zeghea sfântă de profet îndeplinind iubirile ursuz și versul să

Iertați-mi poemele nenăscute ele au rămas un parfum unisex pe meleagurile prenatale acolo unde am fost târfa morții noapte de noapte însuflețită în văzul și auzul stelelor Poate le va citi

Într-o presimțire / respiram iubire / de alcătuire / ne purtam șuvoi / omenescul doi / despoi / firea lumească / fragedă iască / din nască / pe ușa uitării / de-a valma mirării /și-a zării / de

Din vers în vers mă pierd de lume Știind c-am fost supărător de viu Un om plecat în viețile postume Să traverseze gândul prin pustiu Și-ajuns pe vârful de nemărginiri Cu mărăcini de infinit pe

De-am ști că noi suntem materia am evada pe neutrul suflet acel dumnezeu ce acordă azil tuturor confiscaților de existență viilor de-a binelea trăiți Ne-am îngropa măcar gândurile lansând

Las în urma mea un zbor nedesfăcut și un sens giratoriu spre moarte toate viețile născând în lut gânduri ce le-am obosit pe-o parte.

lui Eugen Ionesco Îți amintești iubito de solstiții aveai trupul lăbărțat de viții dar făceam un pat din poezie și te iertam în el cu nebunie Îmi plăcea sărutul

Oare n-am încercat o prezență fiindu-mi foame de inexistență cu viitorul care mă scurmă și mă poate ajunge din urmă? Sau în suflet nu încap de trup și-s doar un Eu din care-mi rup moartea

Într-un colț găleata de lături a uitării fereastra privește pe geam la intrare patul doarme ghemuit lângă sobă masa mănâncă în picioare Peste tot teancuri de gânduri nespălate prin care

lui Descartes Peste gândul încercănat de ochi mi-a poposit o ființă de timp poate e lumea ce mă admiră deja sunt nenăscutul celebru Ar trebui să opresc

La ceremonia încastrării de suflet trupul meu înecat de pământ a țipat ca o naștere cezară și postulatul lui Dumnezeu a căzut era singur și eram cu mine un arhipelag de iubire pe harta

Popasul mov pe un adverb sărac ca Iov în vers imberb.

De este timpul verb ca apt necombatant particip la trecut cu rang de sicofant Pacea modului suspin va sta-n predispoziții sărutul tatuat cuvânt stigmat de inchiziții Iar unele silabe