Valeriu Dinca

Mantaua cea de albă nea Și-a pus acum din nou pe ea Să-i vezi în zori, când s-or trezi, Ce bucurie pe copii! Și chiar de-i frig, și este ger, Omătul alb e un mister Cămașa albă e, vă spun, E

Se zice, de vrei să-noți Mai întâi te uiți la toți, Iei o gură din băltoacă Până-ți face burta cloacă. De-ai ajuns la un nivel Apoi ține-te nițel, Dă-i din mâini încetișor Și-ai să vezi că e

Le-be-den-den, le-be-den-den Se mișcă pânza de polen Eternul iată, este tern. Le-be-den-don, Le-be-den-don Se plimbă cârja în baston, Stereotipuri fără ton. Triunghiuri prinse-n

Tu, spune-mi despre nori Când se unesc a nuntă De ce dau fulgere Și plâng? Și spune-mi despre lună Când își varsă Ligheanul de stele Sunt ochii tăi?

Într-o ploaie de umbrelă, Precum turla pe capelă, Se ruga o pălărie Ține-mă, ploaie, și ție! Vai, ce rău mă mai plouași! Vine toamna și eu...aș! Peste toamna promenadă Vine ploaia cu

Cam de ignat, până-n crăciun Se taie porcul cel bătrân, Osânza, se pune toată la săpun. Atuncea nu am înțeles De ce mămicile prea des Ne zic:-Plecați de-aci Voi zgâtiile de copii! Ce, coarne

Cum macină moara de piatră Și de-o vezi în oglinda ciudată, În sân să îți scuipi de trei ori! De te miri, de te-nchini, Ea macină flori. De te miri, de te-nchini, pe-nserat De parcă și luna o

Odată pe an piticii, cei șapte dau în alb peste căsuța lor din pădure. Atunci o prind în pioneze și o pun la uscat. De aia, prințul când vine o găsește de fiecare dată aceeași.

Am pașii plini de umezeală Semințele îmi cresc în poală De tei, de maci și de bujori De câte ori, de câte ori? Și nu mai fie nici un sclav Pierdut de vreun amor bolnav Și nici poemul ce

Știți, poezia e ca un dans Dacă poți să-i faci un pic de balans, E ca un întins șevalet, E ca și cum ar fi...nepictatul portret. Nu mă credeți? Vă rog încercați, Puneți pe foaie o literă

Într-o mică scorburică, Pitulați, ochi de pisică, Odihnind pe-o rămurică, Cucăie o rândunică. Dintr-un salt prinsă-i captiva Ah, și ce-i curgea saliva De plăcere să o joace Și să-i rupă trei

Singura femeie Și unica A fost păcălită Mult prea ușor. Ea nu avea Mamă Care să-i dea sfaturi Prin telefon. Adam în schimb O avea pe ea Și pe văru-su Șarpe.

Timid încerc Să fac Ce nu mi-am dorit Vreodată Să-mi vând epiderma Pe foame. Sunt cel ce eliberează Identități. Poveștile mele Le-au furat hoții Când eram mic Și n-aveam paloș -

Așa a stat el în genunchi și s-a rugat, iar Bunul nu a înțeles ce vrea. Ca semn i-a trimis totuși o Mărie, olteancă de-a lui. Și numai așa a împlinit visul. -Urlă, fă o hăulită de-a noastră de

Era un plan Contemporan Curbura lui Pe vârf de cui. În cui o stemă Și epidermă Pusă în băț Pentru dezvăț. În jos bordei În sus condei Pe plombagin Doi într-un

Sub ninsa iarnă, albă, ști Diformele ei forme gri?

Iată cum plouă și plouă, vă spun, Oceanul de frunze se prelinge pe drum, Tumultul din noi, ce vuiet nebun! Apare și toamna, apare acum. Iar luna e, doamne, un vas de tăciuni Și plopii înalți,

A coborât pe geamul clar, Era sub patul de spital, Lălâia, la etajul zece, În mână coasa o întrece. Fâș, fâș, ia suflete acum, Fâș, fâș, e la mijloc de drum. -Dar stai, nebuno, bălălâie Și

Străjerii prinși în evul mediu Au inventat un tetraedru. De suprafața cea mai mare Au agățat două picioare. Mândru de fapt, străjerul Ion, Fără picioare, într-un baston, Cu o eșarfă și

Respinge-mi atomii Precum cămașa butonii, Pune-l pe fugă Înhămat cuvântului slugă. Stiloul îmi fuge pe foaie Înecat într-o pată ce-ndoaie Și crengile mâini de la coate Pământul m-apasă pe

Agățatoare umbre se desprind Și negurile nopții mă cuprind Și cum de flori căutătorilor Le-aș da pe floarea-florilor. În stropitoarea pomilor aș pune Otrăvuri colorate și anume: Uitare, dor

În sala scaunelor goale, Ce multă lume stă-n picioare Și ce bezmetici avocați Cu legile parcă certați. Doar el pe banca mea, în spate Judecători ce-nting în noapte Pene de corbi în