Poezie
vremuri
2 min lectură·
Mediu
Dumnezeu
umblă pe Pământ cu sufletul la gură
cu mască antivirus
umblă pe aleile însingurate
se oprește într-un gang
mănâncă pe furiș un biscuit
(și pentru că uitase dezinfectantul pentru mâini
îl vomită și merge mai departe ocolind
gurile de metrou, ușile de supermarket
școlile și amfiteatrele)
ajuns în dreptul cimitirului
se culcă într-un cavou părăsit de locatari
o pereche de drogați fac sex disperat deasupra
(nu se înțelege bine conceptul de pereche
nici dacă au nimerit sau
se freacă așa, ca două lemne
dând s-aprindă o frunză uscată)
în megafoane tună ceva despre situații de urgență
pandemie și arestații în (fostă plină) stradă
ușa cavoului se deschide brusc și coboară
un copil mestecându-și certificatul de naștere
vede pata de lumină acolo jos licărind și o întreabă
la care bursă poate să schimbe vremurile astea
la ce curs și dacă
li se pot da sau lua oamenilor
măștile de pe suflet
de pe intenții
de pe spaimele din ce în ce
întrebă și cât o să mai aștepte aici în cavou să fie iertat
de lume
Dumnezeu, morocănos, cu un gest cu mâna
expedie copilul în păduri
pe câmpuri
acolo unde totul va începe de la zero
copilul nu știe că nu există niciun zero, niciun cavou
niciun om în stare să ierte
condiția asta de alertă în interes de securitate națională
desenează iadul generalizat dar
cine mai crede în iad și în rai?
până și Dumnezeu este ateu și umblă
cu ceasul deșteptător la gât, așteaptă
să sune de intrare
după recreația lui de elev
la școala profesională unde meseria de om
cere experiență, nu glumă...
copilul mușcă dintr-un măr și se șterge la gură
cu mâneca
iar pe mânecă îi rămâne
o dâră subțire
de lumină
012696
0
Vremuri ce, se pare, tocmai au sosit.
Dacă pe timpul Marii ciume, sau a epidemiilor de holeră, ar fi fost mijloacele de informare și de răspândire de azi, coronavirusul n-ar mai fi avut pe cine îmbolnăvi