dumnezeii mei

Eu, omul eu, vanitos și grăbit: În mine nu mai încape niciun loc de mine.

În rănile mele sunt numai răni, deși nu a fost nicio luptă,

în rănile mele nu mai străpung noi tăișuri, sunt pline de ele

(mi se urzește undeva la o palmă deasupra capului

un trup nou)

Să se alcătuiască unul deja rănit, propuse iertările, ba nu, zise ispitele

să crească, straturi-straturi de răni fără îndurare, să fie apt Acolo

Dar ia stați, parcă se chema Dincolo, când l-ați mutat? Tăceți să învățați. Acolo este Aici privit

cum s-ar privi ochii pe ei înșiși, zise dumnezeul-olar în salopete arse pe alocuri...

dumnezeul de aer suflă cravata dumnezeului de apă: suflecă-ți mânecile

îndată va veni dumnezeul căldurii și noi nu am făcut decât tălpile...

să-l lăsăm așa, vechiul trup a rătăcit mereu, zbătând cu fruntea de stele, acum

să-i fie de osândă, zise dumnezeul gesturilor

îi vom lăsa o singură rană, restul îl vom clădi impetuos, interveni sec dumnezeul așteptării –

și palma distanță de deasupra capului coboară, dumnezeul dumnezeilor care este

ca un ochi ce se privește pe sine, rosti:

ce vă irosiți, nu trup nou îi trebuie acestui fiu al nostru, dați-i

rănile lumii drept pomadă celor ale sale și nu-i mai țineți oglinda, se va goli curând încât

niciun strop nu va mai rămâne din ceea ce credea

poezie și rană

va învăța să citească singur, cu tălpile lui, adevăratul poem