pentru că n-am plătit lumina

intersecțiile sporesc deruta

fiecare zicem unui ,,sine-celălalt’’: vezi, drumul nostru crește!

mă trezești abia când îți ațipește lacrima (ascund cu grijă

cea proprie, să n-o știi, fiindcă este tăiș)

Pasul, cu tălpile gazoase, deșiră visul – nu sunt amare zilele

cât secunda... tu femeie nu știi cum mă-nvață iubirea mereu noi începuturi, jilave dar aspre...

Credul, ca orice bărbat, lupt cu așteptările,

la un capăt al ei tu, penelopă modernă, cu blugi și piercing

- eu dincoace, vâslind spre tine într-o mare de femei

ne regăsim, e întuneric - n-am avut sânge-vamă

să fi plătit lumina

venele noastre sunt, din economie, curate

și nu pășim niciunul intersecții adevărate - totul, mereu, virtual

totul, mereu ideatic, inițiatic, exercițiu morții (de nelumină se moare rău

numai de iubire se moare bine și nouă ne-a intrat în cap ideea că suntem

nemuritori)

în sfârșit, ce o fi în intersecțiile atât râvnite? – Credul,

ca orice bărbat, îmi fac venele un șomoiog, îl înmoi în gaz și zic sinelui-ecou:

să fie lumină