Utopinia... (1)

printre-atâtea plăsmuiri oameni vii se simt statui nu mai sunt demult căiri vina-i doar a nimănui și de-a valma generații trec buimace, încotro? doldora-i de aberații viața lor de vis angro des mai e luat afișul, după ce-i abia lipit, prinde poza șui surâsul - blițul morții a sclipit ca-n fotografii de grup fiecare-i anonim amintirile se rup – timpu-i fără antonim și-n secunda care-a fost să pretinzi că ai iubit? știi tu astăzi pe de rost chipul ei sau lui? – atât: o părere, un sughiț muzica unui fermoar nerv pe nasture la șliț sau oftatul de budoar poate-un gest aleatoriu sau ceva ce te-a rănit dincolo de iluzoriu dincoace de infinit printr-atâta lume vidă mult mai vie e-o statuie și-ar putea mereu gravidă cu-ntunericul să fie... când vom aboli din norme, ierarhii pe căi oculte, și risipele enorme și ipocrizii prea multe timpul va fi doar iubire banii nu ar mai conta nici putere, nici rea fire – viața lumii-viața ta