voal

mă răsucesc prin venele tale ca nisipul în clepsidre - fără să-ți măsor timpul, nici să-ți număr amanții întâlniți prin saloanele inimii umbroase, neasemuit de frumoase! Mă întreb ce faci când ești singură, prea singură... numeri pași răsuciți? la un centimetru de fruntea ta, o hologramă, mi se întoarce sărutul înjumătățit Nu mă vezi. Nu mă simți. Sunt așternut umbrei tale, (dar cine se mai apleacă spre umbre?!) Oscilând, trista mea alcătuire te absoarbe înapoi pe măsura ultimului ,,te iubesc’’, pe ureche lacomă susurului vocii nedeslușite Umbra ține în ,,mâna-ei-umbră'' umbra unui baston alb - iminente intersecțiile croite pieziș - se scurge lin și mai lin nisip clepsidrei