apocalips

se simulează totul n-a rămas nimic viu lumea nu mai există demult întregul acesta păstos e artificial vrajbe dulci, iubiri solubile decoruri năluci – ambalajele unui ego rotund, dar nu perfect norma normalului este indusă-impusă firească nu mai e nici măcar Moartea Moartea e o clonă: cosmetice, neoane, cortine bănui că până și nașterea nu-i decât un joc de oglinzi Mestecăm iluzii-spray, bem fum-spray înveșmântați în umbre pestrițe orice credință, orice gest de artă pură, orice idee, axiomă, toate sunt aruncate la bursă să facă de clovni Zeului Ban ultimul poet a plecat acum câteva secole să culeagă stele, ca pe flori, și să le închidă-n ierbare (că nu se știe…) ultimul nebun altruist face pe ascetul cu inelul lui saturn pe deget deget îndreptat acuzator în jos – și încă se roagă lehamitea, lenea, au fost abolite toți simulează muncile fără ca măcar unul să asude interesul este de-acum instinct galaxia se prăvale într-un soi de mega-ecran gâfâie de spaime proaspete dar tot virtuale și totuși umblă vorba că lumea trece într-o altă dimensiune unde zeul ban se va înghiți pe sine ca un șarpe, fiecare normă a normalului va fi croită din firesc-uri și se va naște iarăși lumină vie toate vor țâșni dintr-o carte ( – singura: Jupiter cu ierbarul pe brațe lent dă filă cu filă) virtualul și ceea ce este cu adevărat realul se vor contopi într-unul duhul cu trupul, vom avea suflet de-a-ntregul vom avea suflet până și în unghii în păr, degete, pleoape… și atunci dimensiunea următoare, privită ca o stație, se va numi iubire – îți dai seama?…