Menire

Ne mângâie vântul și iarba înaltă Și trupul ne absoarbe roua din flori, Ne mângâie vântul pe fața curată Și trupul răspunde cuprins de fiori. Și simțim până-n suflet căldura divină A astrului zilei ce dăinuie blând Asupra lumii ce nu-și găsește odihnă, Aleargă bezmetică tot căutând. Și-ntrebăm c-un surâs pal pe buze: „Ce caută ea privind înapoi? Când totul există ca verdele-n frunze Iar fericirea e prezentă în noi.” Când tu ai în tine cuvântul, zidirea, Dăruite ție de Cel răstignit, Trebuie să simți că a ta e menirea De-a rămâne-n credință drept, neclintit. Privește în tine și vezi ce-ți lipsește, Iubire găsești și în frunzele verzi Și nu dori răul ce greu ispitește Și ia de la viață tot ceea ce crezi Că nu-i o povară prea grea pentru tine, Că nu îl superi pe aproapele tău Și totuși să simți bucuria cum vine Să alunge din tine tot ce e rău. Și-n timpul odihnei din iarba înaltă, Doar trupul s-absoarbă roua din flori, Păstrează-ți mereu conștiința curată Și nu vei simți nicicând reci fiori!