Valentin Eni

Degetele au dansul lor aparte. Mai întîi degetul mare invită la dans degetul mic și celelalte trei stau de-o parte. După aceea fiecare dansează numaidecît cu perechea lui de la cealaltă

Omul o fi jucăria pe care a făcut-o dumnezeu pentru copiii săi, îngerii. Cînd într-o zi jucăria nu a mai funcționat așa cum trebuie dumnezeu nu a știut cum ori poate era prea obosit s-o

Nu vreau să tac cînd toată lumea tace Și nici să dorm cînd toți sînt adormiți. Nu vreau să zac cînd fiecare zace, Să mă grăbesc cînd sînteți toți grăbiți. Nu vreau să plec cînd toată lumea

Lumea mi se arată a fi un labirint fără limite, Fără intrări și fără ieșiri, fără început și fără sfîrșit. Dar nu e un labirint pustiu și liniștit, ci unul plin cu tot felul de încercări și

Brațele de piatră îmbrățișau copilul de lemn și îi mîngîiau căpșorul de lemn cu palmele de piatră degetele de piatră îi ștergeau copilului lacrimile de lemn și-i sărutau obrajii de lemn cu buze

Ascunsă bine ești de ochii mei printre atomi și raze de lumină. Să uiți de lume este tot ce vrei, pe nimeni nu aștepți să vină. Și fugi din calea gîndurilor mele spre galaxii și-ndepărtate

urmele pașilor tăi nu vor putea fi șterse de pe asfaltul șoselelor în care ți-ai scufundat tălpile roz nici de pe ogorul proaspăt arat țărîna căruia picioarele ți le-a îmbrățișat pîna la

cînd nu ai de spus altceva decît spun toți ceilalți... cînd nu ai de văzut decît ce văd ceilalți... cînd nu-ți rămîne să auzi decît ce aud ceilalți... cînd nu poți să visezi decît monștrii

chiar dacă te vei arunca într-o parte ca valul peste stînci chiar dacă vei închide strîns-strîns ochii precum scoicile îsi ascund perlele chiar scufundat în amorțeala cețoasă a

De acum încolo corpul tău nu este chiar al tău ci al unei femei pe care am iubit-o odată. Nici chipul tău nu e chiar al tău, e al altei femei pe care am iubit-o. Nici zîmbetul, nici ochii,

ochii mei înghit razele fierbinți din cupa de aur a soarelui beau lumina moale din fîntîna argintie a lunii sorb substanța sticloasă din stropii reci ai stelelor mănîncă florile purpurii de

tuc-tuc inima mea măsoară cît mi-a mai rămas de parcurs de la leagăn pînă la mormînt cînd va înceta să mai bată voi înțelege că am ajuns

nimic, nimic nu sunt lacrimile fară suferință nimic, nimic nu înseamnă durerea în lipsa iubirii nimic, nimic e dragostea lipsită de onoare nimic, nimic nu costă demnitatea neînsoțită de

nimic mai mult decât atât cât s-a putut avea ceva din piatră rubinie ca sângele fierbinte ca plumbul topit în cuptorul nestins în apa nebăută din coșul palmelor rănite de dor lipsite de

N-aș crede vreodată în îngeri, N-aș plînge de dorul cuiva; În sînge mi-e ura și-n sînge Mi-i toată uitarea cea grea. Iubirea și ura e totul, Vederea și-auzul - nimic! Să stingem cu sînge

cînd cerul se rupe în două ca o pîine caldă și lasă să cadă în poala pămîntului fărîmituri de stele și printre ele picuri de rouă cînd sloboade aburii domoli ai vîntului și nori de

Uită-mă, mamă, să pot pleca în lume curat, fără de nume, cu-ai mei de-o seamă. ascultă-i cum mă cheamă! Uită-mă, tată, să pot găsi drumul pe care-a mers nebunul cu îngerii odată. acum și

Zăpadă galbenă și caldă Fulgi flori dulci de măr Frunze albe și reci ca inima gheții Flori de flăcări multicolore Stea pe obrazul palid al dimineții