Vis amăgitor de toamnă

Din cerul plin cu speranțele noastre curge lumina rece și umedă a miezului de zi. Stropi invizibili acoperă totul cu o mantie de ceață . Norii aleargă grăbiți pe traseele mute ale cerului de toamnă, scăpând, când și când, razele prizoniere ale soarelui rece și depărtat. Se regrupează grăbiți, stingându-i scânteia . E toamnă. Ruginitele podoabe ale copacilor se trezesc purtate printre perdele de ceață rece, trăind pentru câteva clipe beția zborului. Frunze , păsări, păsări, frunze se confundă în feeria plutirii. Un covor stacojiu, desfășurat jur împrejur cât vezi cu ochii, din care nu se mai ridică decât stoluri de vrăbii gureșe și neastâmpărate, se compune transformându-se continuu. Hârjonindu-se neântrerupt, micile înaripate pornesc după următorul stol de frunze pe care le vor însoți în ultimul lor vis de toamnă. Vântul fluieră a tristețe prin fereastra întredeschisă. Zgomote, în care se deslușesc activitățile cotidiene, susțin cerul plumburiu precum cariatidele, întruchipând mișcarea, viața, lipsa singurătății, prezența personajelor în scena străzii. Grăbite sau placide, agitate sau visătoare, siluetele se perindă prin lumină, ca personajele din metal ale unui orologiu nevăzut, marcând cu prezența , trecerea ireversibilă a timpului. Păsărelele acoperă, din când în când, simfonia clepsidrei cu refrenul ciripitului. O mână de firimituri le sporește vigoarea ca apoi, brusc, corul fâlfâitor să se retragă spre adăpostul vișinului care plânge tăcut cu lacrimi de frunze. Este tonică prezența lor permanentă în decor.Transmisă fericit sufletului meu alungă melancolia răvășitoare spre întunericul și tăcerea nopților friguroase ce vor veni. Soarele, tot mai obosit, își ia la revedere strălucind în drumul lui către apus.