Poezie

Definitiv?

1 min lectură·16 noiembrie 2007

Mediu

Când tangoul

primelor noastre priviri,

a încetat să-mi răsune

obsesiv,

mâna violonistului

destin,

m-a trântit

în groapa cu metafore...

Și-am plutit așa

în închisoarea noastră

din petale

de trandafiri,

ferindu-mă de spini,

agățându-mă

până la sângerare,

de vise...

Era timpul

când îmi plăcea

să-mi mângâi inima de catifea,

de inima ta

de catifea,

până când,

ființa ta

de nori,

mi-a plouat minciuni

catifelate,

lesne de crezut.

Încercam

să nu-mi pese

ce se ascunde

sub tangoul

roșului catifelat

și pur

al singurului sărut...

ce l-am crezut adevărat.

Rubinele

cu care

ne împodobeam

brazii

din crăciunurile

viselor noastre,

m-au făcut să cred

în marea bucurie,

de a dansa tangoul...

Când ceasul

arunca săgeți

de singurătate

în doi,

în noi,

mi-am spus că

nu-i adevărat...

marea de metafore

reușise

să-mi inunde adevărul,

și să-mi nerușineze dorințele.

A fost suficient

să nu-ți ascult

norii,

jumătate de anotimp,