Tudor Cristea

Nu știu, zău, ce m-a apucat aseară. Azi comentariul mi s-a părut cam dur (și doar nu băusem nimic...sau poate tocmai din pricina asta?!). Dur în limbaj, vreau să zic, nu însă și în esența observațiilor.
Dar m-a trimis în ceață enunțul: \"Recunosc, scriu prost. Uneori:)\". Ce să înțeleg? Că scrii prost uneori? Sau că recunoști uneori? Vezi? Femeile sunt mereu ambigue...
Eu îți doresc să scrii bine și mă abțin de la a-ți da alte sfaturi. Apreciez, oricum, cumpănirea răspunsului. Mă așteptam să mă-njuri.

Texte precum acesta, ce se vor tari, sunt de fapt niște înseilări anoste. Par niște fragmente (mai curând - fragmențele) dintr-un jurnal în care notezi experiențele dumitale sufletești și carnale (am citit și textul cu expresii vulgare, care, dincolo de niște cuvinte pe care atât bărbații cât și femeile le rostesc de mai multe ori pe zi, în intimitate sau în cercuri de amici, nu oferă nimic). Încerci să epatezi, poate, dar nu izbutești. Finalul textului postat aici nu e \"tare\", ci doar dizgrațios. În genere, nu numărul experiențelor de tot felul, ci profunzimea înțelegerii lor le conferă valoare. Cineva spunea, pe drept, că, dacă ai izbutiti să supraviețuiești copilăriei, poți scrie zeci re romane chiar fără să mai trăiești alte experiențe. Ca să vezi ce se poate scoate din experiențe de tipul celor ce s-ar părea că te obsedează, citește jurnalul lui Anais Nin (\"Incest\") sau măcar una dintre cărțile iubitului ei (și al altora) Henry James. Sau ceva din româncuțele noastre Ioana Baetica (\"Fișa de înregistrare\") ori Ioana Bradea (\"Băgău\"). Sau franțuzoaice de tipul Lolitei Pill. O să vezi atunci că textulețele dumitale \"tari\" sunt niște chestii absolut nevinovate (dar și anoste).

Eu înțeleg că dvs. sunteți \"un strain fara de tara\", dar se vede că sunteți, mai ales, străin de gramatică, de vreme ce scrieți \"părul tău iubit-o sunt iazuri de cristal\", dar și străin de orice logică, dacă avem în vedere comentariul pe care-l faceți. Am crezut, un moment, că încercați să fiți ludico-ironic, dar v-am citit câteva poezii (pe care n-am găsit util a mă obosi să le comentez) și m-am lămurit că dvs. vorbiți serios!!! Și mai ziceți că sunteți profesor! Ar fi culmea să fiți de română!
Regret că vă apostrofez aici, legat de textul Alinei Manole.
Dacă e să mă refer la text, el este onorabil. Un text mediu al unei autoare remarcabile. Un text cum scriu toți poeții de luat în seamă. Nimeni nu poate da numai capodopere. Dar e un text în care se vede, pe ici, pe colo, cum se spune, gheara leului. Pardon! A leoaicei.

Comentariile anterioare, prietenești și extaziate, aproape că mă inhibă, blocându-mi pana critică. Voi îcerca să-mi revin. Totuși, ca să fiu în ton, fac o primă observație, așa-zicând, tematistă și spun că aici nu iarna e pe primul plan, ci pe primul plan sunt zidurile. Izolarea, lipsa de comunicare, pumnul de cuvinte (sau de sentimente) aruncat la câini sau aruncat în neant. Textul e expresia unei stări de spirit, a unei angoase pe care, poate, iarna o agravează...Dar valoarea lui mi se pare a sta în intensitatea rostirii, în patetismul ei, poate, premeditat, subtil calculat. Poezia are ritm, reia și amplifică o stare, antrenează și face să pară potrivite chiar și imagini ușor convenționale, precum acestea: \"lumea cu infinitele ei prelungiri efemeridele scârboase ale melancoliei/ metafora crâncenă a plictisului și mai ales apa otrăvită și roșie a feminității\". Ritmul poemului, dictat de intensitatea trăirii, antrenează totul, ca o apă învolburată. Un poem recomandat pe bună dreptate, pe care l-aș mai recomanda și eu încă o dată.

O cronică scrisă într-un limbaj prețios și, totodată, pretențios, atentă mai curând la cuvintele din care se alcătuiește decât la obiect:cartea discutată. Panseuri nu de cea mai bună calitate, precum cel cu care începe textul, parazitează discursul critic. De altfel, citind textul, nu prea înțelegi despre ce e vorba în carte. Or, menirea unei cronici tocmai aceasta ar fi...Am citit și texte mai bune ale Mădălinei.
În plus, atenție: se scrie corect nu \"partipriuri\", ci \"parti-pris-uri; parti-pris-urile\" (cf. DOOM 2)!

Nu e o \"trecere comando\". Ați comentat un text pe care l-am comentat si eu, v-ați referit la mine, am fost curios să știu cine sunteți, mai ales pentru sumeția atitudinii. M-am lămurit citindu-va. De altfel, mecanismul evocat de mine e unul utilizat de multă lume. E clar ca nu putem citi cu metodă toți autorii care postează aici.
În orice caz, puteți ieși pe stradă fără frică, nu sunt violent. Și nici chiar de categorie supergrea...Puteți chiar să postați în continuare tot ce doriți. Vreau să precizez că părerea mea despre text a fost obiectivă. Dacă ea nu vă convine, asta e o altă problemă. A dvs.

Mici jocuri cu niște cuvinte oarecare. Poezie fără niciun fel de miză. Ne jucăm cu creionul pe hârtie. Vă rog să nu-mi cereți să și demonstrez asta, ar fi prea mult. Cred că trebuie să citiți cincizeci de poezii ale altora (mari - români și străini) înainte de a așterne pe hârtie (și a posta cu nonșalanță pe site) una de-a dvs.
Acest comentariu nu are nicio legătură cu obrăznicia postată pe teritoriul lui Leonard Ancuța. Eu nu port ranchiună nimănui, pentru exprimarea unei opinii (fie ea și necontrolată). Deși, în viață, pentru asemenea obrăznicii, pot să dau cu pumnul. Și am făcut nițel box în tinerețe! Așa că n-ați avea nicio șansă. Orice vârstă ați avea. A propos! De ce vă ascundeți biografia? E prea subțire?
Știți că Ștefan Ciobanu este numele unui reputat istoric literar român (1883-1950)? Ar trebui, poate, să adoptați altă semnătură. Sau măcar să vă precizați diferența...

Mi se pare de necrezut. O mare pierdere pentru literatura română. Un remarcabil scriitor, nedreptățit din pricina invidiei și a spaimei de concurență. În special de către mafia critică bucureșteană.
Cei tineri, pe care i-a îndrumat și i-a sprijinit, au datoria morală de a-l situa, fie și în postumitate, pe locul meritat.
Dumnezeu să-l odihnească!

Dincolo de faptul de mirare că înghițiți chestii de-astea, cu Vântu și Patriciu pierzătorii nației, vă faceți degeaba probleme: n-o să intrați chiar dvs. sub papucul lor, că n-aveți loc de alții.
Vă reamintesc, în acest sens, \"una de-a lui Nae Gheorghidiu\", din \"Ultima noapte...\" de Camil Petrescu.
Povestea Nae că s-a întâlnit cu un amic, pe care l-a consiliat să intre în Partidul Liberal.
- Eu? a sărit acela. Să intru la liberali, ca să-i duc oala de noapte lui Brătianu?
La care, Nae i-a precizat tacticos:
- Aaa, nici vorbă! Oala lui Brătianu o duce Conu Alecu! Pe-a lui Conu Alecu o duc eu. Iar tu, dac-o să intri, o s-o duci pe-a mea!
Aviz amatorilor!

Drăguță epigrama, dar nu înțeleg de ce ați pus CIROZÃ între ghilimele...Substantivul cu pricina nu poate fi utilizat la figurat în contextul respectiv. În doar patru versuri ale unei epigrame nu avem voie să facem greșeli, de vreme ce, în cele paisprezece ale unui sonet, nu ne este permis (în principiu, pentru că, altfel, e democrație!) să repetăm niciun cuvânt, în afara celor de legătură...

eu aș fi lăsat epigrama așa cum era, doar cu modificarea, foarte buna, a primului vers, dar cu o alta explicație-titlu: d. ex. - \"Lui L. Bute, care l-a rupt în pumni pe Andrade, pentru o bursă modica\". Sau ceva de genul ăsta. Desi, oricum, varianta a doua e mult mai sugestiva ca prima.

\"Prea mult\" și în primul și în al treilea vers este \"prea mult\" (sic!). Puteți înlocui, în primul vers, prin \"aici\", de pildă.
Pe de altă parte, poanta ar merge dacă jocul mult/ puțin s-ar referi, pe de o parte, la pumnii dați, iar pe de alta, la banii primiți. Prin urmare, ar fi de schimbat explicația din titlu.
Iată, în acest sens o...autoepigramă, pe care am compus-o când mi-a apărut o carte de critică, intitulată \"Partea și întregul\", care s-a și vândut la un preț destul de bun. O așez aici, pentru că eu nu sunt, îndeobște, un autor de epigrame:
Mă uit și eu așa, ca blegul,
Văzând cu cât se vinte cartea:
Nu știu câți bani face ÎNTREGUL,
Dar autorul și-a luat PARTEA!

Prin urmare, epigrama dvs. poate avea și sare și piper, dacă aluzia se face la numărul de pumni dați și la cel de dolari încasați. Pentru că, la urma urmei, putea primi o sumă mai mare, având în vedere valoarea...

Sensul lui \"a vulgariza\" din comentariile mele nu este cel prezumat de dvs., ci \"a trata simplist, a banaliza\", cum mi se pare că am și repetat. Eu am încredere în membrii site-ului și, oricum, dl Manega a înțeles foarte bine ce am vrut să spun, de aceea nici nu s-a supărat foarte tare.
Și dumneavoastră vulgarizați ușor, atunci când legați textul/ textele despre care discutăm de comportamentul social-istoric și de atitudinile din prezent ale poporului român.
Să știți că nu \"Miorița\" e de vină aici, ci chiar poporul român, dacă e așa cum spuneți. Dar aici nu e vorba de popor, ci numai de o șleahtă de hoțomani și de o rețea interpartinică a intereselor.
Toate popoarele o pățesc, din când în când, astfel.
Dar putem discuta despre toate astea fără a forța textul \"Mioriței\".
E drept, a devenit un obicei să ironizăm superficial mioritismul. Eu însumi, recunosc, am folosit de mai multe ori, în articole, cu tentă ironică, sintagme precum \"mioritica noastră patrie\", mioriticele nostre plaiuri\" etc.
Dincolo de toate, am o părere foarte bună despre dl Manega. Dacă n-ar fi fost așa, nu m-aș fi angajat în discuție.

Găsesc, de mai multă vreme, această semnătură pe diverse site-uri (nu și în presa scrisă). Socotesc că nu-i e favorabilă niciunuia dintre noi această coincidență de nume. Având, însă, în vedere faptul că prezența mea este foarte veche și că numele de Tudor Cristea figurează sub sute de articole și pe coperta a peste zece cărți, cred că ar fi bine să vă precizați individualitatea și altfel decât printr-un nickname (care, oricum, nu va putea fi pus și pe o carte sau sub un articol pe hartie). V-aș ruga să vă alegeți un pseudonim sau să utilizați o inițială ori încă un nume - d. ex.: Tudor M. Cristea sau Tudor Ioan Cristea.
Cu simpatie,
Tudor Cristea

Nu vă suspectez de ignoranță, se mai întâmplă. Chiar și la case mai mari. Latinii numeau asta \"lapsus calami\", adică un soi de scăpare din condei. Cât despre faptul că vă bazați comentariul doar pe varianta Alecsandri, asta e foarte limpede, dacă avem în vedere exemplele.
În altă ordine de idei, mi se pare că v-ați simțit vexat de blândele mele observații. Dovadă sunt răspunsurile dvs., marcate de mici tresăriri insidioase. Cum ar fi și cea din finalul comentariului de mai sus, conform căreia eu m-aș simți vizat. Cum adică? Mă bănuiți de fatalism mioritic? Nu m-aș rușina, doar că eu am o anume doză de sânge slav...Sau mă bănuiți că aș fi scris vreun eseu pe aceeași temă cu dvs., exprimând o altă părere? N-am scris. Și nici n-am de gând să scriu vreunul.
Pentru plăcerea discuției, transcriu mai jos (că tot mă trimiteați dvs. să recitesc poezia lui Coșbuc, cu eticismul său tradus în versul \"Dar nu-i totuna leu să mori, ori câne-nlănțuit!\") câteva versuri din \"Rugăciunea unui dac\" de Eminescu, care, travestit în avatarul său antic, e mai mult decât fatalist: \"Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,/ Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,/ S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,/ Puteri să puie-n brațul ce-ar vrea să mă ucidă,/ Ș-acela dintre oameni devină cel dintâi/ Ce mi-ar răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi\".
E drept, însă, că voluptatea dispariției și frenezia extincției ne duc într-un alt orizont de simțire și de idei. Totuși, vă place sau nu, \"Miorița\" trimite, ca și poemul eminescian, către rădăcinile noastre străvechi. Ideea simplificatoare conform căreia ciobănașul ar fi trebuit (sau ar avea de gând) să ia parul și să se apere e la fel de ridicolă ca episoadul din unele variante mediocre, în care oița trage cu urechea ca să audă ce vorbesc uneltitorii...Nu asta e problema \"Mioriței\".
Faptul că textul dvs. a avut parte și de aplauze nu e edificator. Adesea, textele de miză mică au un foarte mare succes de public.
Vă spun toate astea având în vedere inclusiv faptul că am zărit textul și pe un alt site...Ceea ce înseamnă că urmăriți să vă impuneți ideea. Care, însă, după cum v-am mai spus, nu e tocmai nouă. Dar vine, ca și atitudinea preopinentului dvs. Florin Chilian (?!), dintr-o înțelegere simplistă a lucrurilor.
Dar, mă rog, e democrație, și fiecare poate spune ce-i trece prin cap!
Na, că am scris un eseu!!!

Îmi pare rău, domnule Manega, că mă obligați să revin. Dincolo de faptul că nu am ambiția și pretenția ultimului cuvânt. Dvs. eludați, însă, axându-vă speculațiile doar pe varianta Alecsandri a baladei, celelalte 999 de variante. Eludați, de asemenea, intervențiile bardului de la Mircești pe textul originar. \"Miorița\" lui Alecsandri este, în bună măsură, o variantă cultă, nu una populară. Care, e drept, s-a reîntors în folclor, unde a început să circule, ajungând chiar să fie culeasă (din nou) de folcloriști. Nu e lipsită, în acest sens, de semnificație afirmația lui N. Manolescu din recenta sa \"Istorie...\", că \"Miorița\" e capodopera poeziei lui Alecsandri, așa cum \"Luceafărul\" e capodopera celei a lui Eminescu.
Dincolo de toate astea, vă atrag respectuos atenția că \"Rugăciunea unui dac\" este un poem de Eminescu, nu de Coșbuc. Probabil că dvs. v-ați gândit la \"Decebal către popor\". Poezia din care recita, din când în când (spre lauda lui!), și Ceaușescu, care era și gosppodar și luptător, aidoma ciobanului mioritic din eseul dumneavoastră.

Unde e \"activismul\" aici?

Au mai existat asemenea tentative de vulgarizare a înțelesului \"Mioriței\" (care \"Mioriță\" nu se reduce la textul lui Alecsandri). H. Sanielevici îi reproșa, pe vremuri, ciobănașului, tocmai ceea ce autorul acestui eseu presupune că se subînțelege că el va face: că nu-și cheamă câinii și nu pune mâna pe par.
Și ce dacă ar fi vorba de fatalism?
Ia să privim această variantă a \"Mioriței\":
„-Foaie verde de trei flori, / Ciobănaș de la miori, / Un’ți-a fost moartea să mori? / -Sus în vârful muntelui, / În bătaia vântului, / La cetina bradului. / -Și de ce moarte-ai murit? / -De trăsnet când a trăsnit. / De jelit cin’te-a jelit? / -Păsările-au ciripit, / Pe mine că m-au jelit./ -De scăldat cin’te-a scăldat? / -Ploile când au plouat / Pe mine că m’au scăldat. / -De’mpânzit cin’te-a-mpânzit? / -Luna când a răsărit. / Pe mine că m’a’mpânzit... / Lumânarea cin’ți-a pus? / -Soarele când a fost sus. / -De’ngropat cin\'te-a’ngropat? / -Trei brazi mari s-au răsturnat, / Pe mine că m’a’ngropat. / -Fluierașul un’l-ai pus? / -În craca bradului sus, / Și când vântul mi-o bătea / Fluierașul mi-o cânta, / Oile s’or aduna, / Pe mine că m’or căta”. unde e \"activismul\" aici?
De \"creștinismul cosmic\" al lui Mircea Eliade, legat de \"Miorița\", ați auzit, dle Manega?
Dincolo de toate, reiterez poate cele mai frumoase versuri din poezia română: \"-De’mpânzit cin’te-a-mpânzit? / -Luna când a răsărit. / Pe mine că m’a’mpânzit...\"
Atât.

autoare!

echilibrat și plin de sensibilitate. Iată: I.C. Vissarion este o personalitate. Și încă una foarte interesantă. Chiar pitorească. G. Călinescu spune că a impus obiceiul ca în familia sa copiii sa capate nume de oameni vestiți sau de locuri celebre (Garibaldi, Edison, Florența, Benedetto). Eu l-am cunoscut bine pe dr. Constantinescu Voltaire, nepot de soră al scriitorului, de la Spitalul Orășenesc din Găești. Lumea îi germanizase numele, zicându-i Volter (cu accentul pe o).
O mică precizare: G. Călinescu susține că tatăl scriitorului a avut, cu a doua soție, 12 copii. Și el însuși, căsătorit cu Gheorghița Anghel Niculescu, a avut 26!
În Târgoviște locuiește o (stră?)nepoată a scriitorului, Sorina Vissarion Stan, care are o fată, profesoară de engleză, Andrada Vissarion, autoarre a două volume de versuri.