Eseuri
Punctul și linia
despre ansamblul spiritual
2 min lectură·
Mediu
Sensul, adevărata dimensiune a divinului în conștiință e dat de CUPRINDEREA minții (mecanismul aurelian al universului intuit la toate nivelurile) indiferent de neînsemnătatea împrejurărilor.
Ceea ce înseamnă că pentru a avea acces la certitudinea manifestării divinului trebuie mai întâi declanșată intuiția spațialității, a arhitecturii demiurgice prezente dincolo de dispunerile aleatorii ale vieții oricât ar fi ele de insignifiante.
Dacă o personă se rezumă doar la cunoașterea unei clase –fie chiar și infinite!- de SINONIME, acea persoană nu va avea niciodată \"privilegiul\" unei vederi de ansamblu ci doar o viziune punctiforma, liniară.
Din nevoia de a-i controla pe ceilalți prin intermediul unei autorități supreme își va imagina, formal, un D-zeu punctiform, fără să-l cunoască vreodată, în mundan, desigur, fără să aibă viul sentiment al revelării gloriei puterii unificatoare.
Dar, la fel cum punctele, luate individual, nu știu că în înșiruirea lor infinită COMPUN O LINIE, Divinitatea nevăzută în dimensiunea ei superioară ESTE alcătuită dintr-o infinitate de Non-divinități, desigur, comparate cu cea adevărata ( raportate deja înglobează o aparență blasfemiatoare de ființare, de falsă validitate)
Cu cât mai multe contrarii înglobate, cu atât crește (numai și numai la nivelul conștiinței) sensul Divinității, în cele din urmă nimic nu rămâne ignorat, neînzestrat cu un scop potențial chiar dacă scopul NU este îndeplinit.
Sub aspect esențial contează că momentul realizării sale fusese prevăzut dar toate inhibițiile, opreliștile, complexele și constrângerile interiorizate, prudența acelui \"mai bine nu\" care amputeaza personalitatea au împiedicat trăirea experienței presimțite, transformând-o din \"fructul dorit\" într-un etern regret, \"turning point-ul\" neasumat care ne va bântui de acum încolo.
Același lucru se petrece de fiecare dată când ne refuzăm împlinirile; de aceea viața, într-o covârșitoare proporție, ne este atât de fragmentată: pentru că singuri ne-o fărâmițăm, ca ultimă consecință negând însăși configurarea personală a Divinității deja existente.
Ceea ce înseamnă că pentru a avea acces la certitudinea manifestării divinului trebuie mai întâi declanșată intuiția spațialității, a arhitecturii demiurgice prezente dincolo de dispunerile aleatorii ale vieții oricât ar fi ele de insignifiante.
Dacă o personă se rezumă doar la cunoașterea unei clase –fie chiar și infinite!- de SINONIME, acea persoană nu va avea niciodată \"privilegiul\" unei vederi de ansamblu ci doar o viziune punctiforma, liniară.
Din nevoia de a-i controla pe ceilalți prin intermediul unei autorități supreme își va imagina, formal, un D-zeu punctiform, fără să-l cunoască vreodată, în mundan, desigur, fără să aibă viul sentiment al revelării gloriei puterii unificatoare.
Dar, la fel cum punctele, luate individual, nu știu că în înșiruirea lor infinită COMPUN O LINIE, Divinitatea nevăzută în dimensiunea ei superioară ESTE alcătuită dintr-o infinitate de Non-divinități, desigur, comparate cu cea adevărata ( raportate deja înglobează o aparență blasfemiatoare de ființare, de falsă validitate)
Cu cât mai multe contrarii înglobate, cu atât crește (numai și numai la nivelul conștiinței) sensul Divinității, în cele din urmă nimic nu rămâne ignorat, neînzestrat cu un scop potențial chiar dacă scopul NU este îndeplinit.
Sub aspect esențial contează că momentul realizării sale fusese prevăzut dar toate inhibițiile, opreliștile, complexele și constrângerile interiorizate, prudența acelui \"mai bine nu\" care amputeaza personalitatea au împiedicat trăirea experienței presimțite, transformând-o din \"fructul dorit\" într-un etern regret, \"turning point-ul\" neasumat care ne va bântui de acum încolo.
Același lucru se petrece de fiecare dată când ne refuzăm împlinirile; de aceea viața, într-o covârșitoare proporție, ne este atât de fragmentată: pentru că singuri ne-o fărâmițăm, ca ultimă consecință negând însăși configurarea personală a Divinității deja existente.
066.112
0
revenind la eseu, vreau sa-ti spun ca mi-a placut ideea cu punctul care nu stie ca de fapt e intr-o linie. eu aici ramificam problema. ce face linia asta, unde se indreapta, cu cine se intersecteaza si tot asa.
iar fraza de final mi se pare un pic de vădană, sau altfel spus: Dumnezeu nu ne iubește pentru că nu suntem în stare de mai mult, o ratare asumată în lipsa lui Dumnezeu ca un motor de 5000 CP care ne urnește din loc, din apartament spre un job mai bine platit, spre o iubită ideală sau mai știu eu ce preferințe personale are fiecare.
și o chestie, cred că tu ai citit prea multe chestii masonice, prea te învârți în jurul subiectului, încercând mai mult să secretizezi decât să aduci lumină.
amical