Sau o credință…

De onoare, calmă doamnă



Frunză galbenă de toamnă,

Viața mea, aidoma,

Ca nervurile de doamnă,

Asfințite, va cădea –



Viața noastră, frunză blândă,

Doar respiră, și adie,

Este veșnică osândă,

Ce de sine, nici nu știe –



Doar se bucură de soare,

Doar bea viață din lumină,

Doar se-ngroapă în visare,

Putrezind apoi în tină –



Fă-mă, Doamne, frunză vie,

Cum e frunza cea de toamnă,

Ce nici numele nu-Ți știe,

Cade doar, căzând, să-Ți fie



De onoare, calmă doamnă…

Mi-a plăcut foarte tare atitudinea relaxată, senină, îmbibată de somnifere, deci un pic delirantă, totuși calmă, admir expresii gen \"până atunci rămâne doar fluieratul acesta printre obiecte\". Mai vorbim.

Mulțumesc pentru noul dar… Constat cu plăcere, în cele mai recente creații(Vă rog, Mila Domnului, Brandul, De onoare, calmă doamnă) o modernizare a discursului dumitale poetic si o eliberare de sub tirania modelelor (Traian Dorz, Alexandru Vlahuță,Ilie Cleopa), prin care poezia dumitale a câștigat foarte mult în sinceritate, mărturisind mai mult despre starea de fapt a poetului creștin decât despre ceea ce ar trebui să fie creștinul. Nu aș vrea să se înteleagă că aș avea vreun dinte împotriva poeziei religioase. Cred însă că ea nu se reduce la versificarea lozincardă a moralei creștine sau a unor pilde și precepte biblice ci, în esentă, constă în trans-scrierea unor stări de Spirit (Sfânt) dar și în consemnarea cu onestitate a momentelor de îndepărtare și înstrăinare de prezența lui Hristos. În această privință, cred ca cele mai edificatoare eșantioane sânt Psalmii lui David, unde se poate foarte lesne observa agonia poetului atunci când se îndepărtează de Dumnezeu și extazul lui numai în prezenta Acestuia.