cer

2 min lectură·9 octombrie 2009

Mediu

De de-asupra, acoperișuri vechi de tablă ruginite

La patru metri dedesubt moloz și pietre și pământ ș-un întuneric….

“și atunci mă apropii de pietre și tac”

Nu pot să vorbesc

Nu pot să mă mișc sunt încremenit

Nici să țip nici să scrâșnesc

doar o lumânare aprinsă aștept să-mi redea lumina

aceeași viață pe care-o retrăiesc

Dar stai !

Șapte limbi de foc din șapte colțuri ale mării

Se –ntâlnesc într-un singur punct

Și ca un porumbel ajung și îmi luminează calea

Și luminează pe rând mâinile, picioarele

Care sunt pline de pământ

Iar peste ochi picură vânt și lumină.

Ceva se grăbește –nainte

Îmi sunt picioarele ce pe covorul alb din celuloză

Lasă grele urme de pământ.

Iar eu duc în spate ce-i al meu

Și m-apropii de lumină și mă frige

Cad și cade peste mine

Și pe jos se văd mai multe

Urme…

Și tot frige și ard tot

și toți cu care mă-ntâlnesc iau foc

Și se sting ș-alor cenusă e păstrată-n giulgiuri albe

În cărți groase

Dar tot frige și mă arde.

A venit apoi pe vârfuri

Albă toată Miorița

m-am plecat ș-am sărutat-o și mi-a zis zâmbind de dor

-stăpâne îți port în pântece din foc!

Și o trâmbiță a sunat și de-atunci sună întruna

“-Mai naște-mă odată, mamă!”

003.015

toma razvan gabriel. “cer.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/toma-razvan-gabriel/poezie/13909708/cer

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.