Poezie
Un poem despre Ioan
Nașterea
3 min lectură·
Mediu
Motto: Ar putea fi dat din ceruri ca Cel Necuprins
Coborând în omul simplu să stea liber, nu respins?!
De unde Tronurile stau chiar pe razele Luminii
Iar pe Tronuri așezați în splendoare Regii lumii,
Printr-un fel de dor aparte într-un om s-a pogorât
Și-a chemat cu el la sine să coboare pe pământ
Mari prooroci, și Vărsătorul revărsându-se în raze
Orbitoare în splendoare, în întuneric luminoase…
S-a-ntâmplat în zi de soare când un fulger coborât
Sau trei Domni din ceruri ca-nVechime au izvorât
În Izvorul Viei iar proorocul Zaharia
A rămas uimit de spaimă de cine-i ținea la cap făclia
“Cine nu crede să tacă !“ parc-un fulger i-ar fi spus
Că ar fi o lege mare, legea Celui mai de Sus
“Este timpul să reverse Apa și să ude toata via
Caci pruncul e-acuma cel ce a fost candva Elyah…”
Și-a atins fecioara pântecul și-atunci pruncul a săltat,
A simțit că poartă-ntr-însa Universul încarnat…
De când totul a fost scris, când nici timp n-a existat
Și când totul a fost în mare o credință-răzvrătită,
Din al umbrei nevăzut ca-ntr-un vis a fost purtat
Acel șarpe arzător dintr-un veac întunecat,
Acea stea ce se coboară sau ce urcă-n felul ei,
Tot aceeași ce-nfioară infantilele priviri de miei.
Flori de mac în mână sângeratice pare că poartă
Un arhanghel cu-ochi de jar și o voce ca o șoaptă,
Așa-i pare-Irodiadei când de foc cuprinsa-i toată
“ A luat ființă de la scorpii chiar a scorpiilor regină
Însăși fiică de-ntuneric ce se va-ntrupa din tină,
Chiar pe Soare a uimit de pe tronu-i strămutat
Cuprinzând totul cu noapte și cu-n cer înflăcărat
Când căzând de Sus spre noapte aștrii sute, poate mii,
Par a fi căzuți chiar fiii unei ploi de lacrimi vii”
Dar pe cer o Stea departe dintre toate a ramas
Tot sclipind perla coroanei unui rege neîntinat.
Gândul veștii-nfierbântate o pătrunde și o saltă
Și purtată fiind de iadu-i, ea se lasă sărutată…
“Focul care arde totul va fi-n veci vindecător?”
“Fi-va-ți o lumină-n noapte! Fi-va-ți focul arzător!”
Dispărând rămase-n pântec palpitând un cald fior
Renăscându-se pe sine din parfumu-i roșior,
Dintr-o poftă arzătoare când ridică-n cer o spadă
De pe jilțu-i o Regină ce-are-n palmă o balanță.
Dar pe trepte Timpul urcă în spirală drumul său
Iar pentru natura vie Timpul pare un călau…
Sub un cer de nouri iese acel astru luminos
Și-și străpunge pielea-n bice proorocind cam furios
Ce știa că-i foarte sus, că-i aproape de-nceput,
regăsit în omul simplu, acel loc numit Malkuth.
Pare-a se hrăni cu chinuri acest miel cu chip de lup
Și cuprinde strâns în poală chipul lui căzut, de astru
Ea, o scorpie , o viespe, ce-i fugită de la stup
Și-l sărută Sodomeea într-un lac de sânge-albastru
Dănțuind în șoapte-i mierea, el i-o gustă înc-o dată
Și cu lapte se hrănește din al viespii fraged sân
Yonahan care vestește c-ar fi fost născut din piatră…
002
0