Teofil Stanciu

Nu știu exact pe unde se stabilește echilibrul. Știu doar că trec uneori tone de informații peste noi înainte să găsești una cu adevărat importantă. Iar cele importante, din păcate, au mai degrabă de-a face cu birocrația, cu taxele de plătit, cu chestii de hârțoage. Nimic ființial nu se pierde odată cu o informație.

Oricum, despre sfârșitul lumii vom afla cu toții când o fi să fie ;)

Mulțumesc de apreciere.

De colinzi/colinde tradiționale nu mă leg, fiindcă nu știu să fiu reprezentativ. Nu catalizez spiritul maselor. Mi-s mai individualist la faza asta.

Da, știu despre chiuiturile de la nunțile țărănești. Le-am și auzit. Dar acelea făceau parte din ritual, însoțeau orațiile sau cântecele de voie bună. Erau, de cele mai multe ori, niște mesaje adresate comunității și rostite în cinstea mirilor (a cuscrilor sau a nașilor). La nunta la care am asistat, nu era cazul. Din mai multe motive.
Într-adevăr, tematica mă preocuă atât sub aspectul pauperizării limbajului cât și sub cel al manifestării publice intensificate a violenței.

Dumneavoastră vă exprimați speranța (pe care îmi doresc să o împărtășesc) că sistemul social își va recăpăta echilibrul. Mă întreb însă care sunt coordonatele acestui echilibru. Nu știu sufiecientă sociologie (sau antropologie) ca să înțeleg dacă acest echilibru se stabilește în funcție de niște repere exterioare sau dacă e vorba de un fel de punere de acord „democratică” vizavi de diminuarea exceselor. Fiindcă, dacă ține de repere, mă tem că stăm destul de prost.

Apreciez complimentele aduse textului meu. Totuși, n-aș refuza nici observații critice, în cazul în care s-ar ivi.

Inventarul obiectelor actuale, trecute și viitoare din gospodăriile noastre cred că poate dezvălui numeroase aspecte din „culise”. Silviu Prigoană (nu sunt un fan...) mai pomenește periodic despre calitatea gunoiului și evoluția acestuia în România. Interesantă „vedere”. Poate scrie și el ceva pe undeva despre asta.

Mulțumesc, văd că v-ați pus pe lectură sistematică.

Într-adevăr, numele lui Ticu Dumintrescu mi-a „scăpat”. Dar asta din pricina faptului că, scriind aceste texte pentru blogul propriu (în prezent blogurile), tocmai postasem ceva despre decesul președintelui AFDPR. Așa că avea un întreg text consacrat. Dar aveți dreptate, poate că trebuia să pomenesc în acest „inventar” și numele și contribuțiile dumnealui.

Cred că am auzit pe undeva variante „comunisme” și am adoptat-o fără prea multe socoteli. Se poate să aveți dreptate.

Da, e o întreagă poveste și cu magazinul din cartier. E o relație comercială, dar mult mai umană. Atât furnizorul, cât și clientul se știu (poate e mai bine să zic că se știau) cu intermediarul lor, negustorul. La supermarket nu mai există decât „cantitatea” de produse, omul singur în fața raftului, singur cu sine, cu „marfa” și cu propriile pofte stârnite de reclame (poate).

Nu toți însă mai au magazine de cartier. Iar cele care au rezistat peste 10 ani sunt de-a dreptul o raritate.

Cert e, zic eu, că deși par lucruri banale și le facem fiindcă „așa se fac” astea arată câte ceva din transformările care se produc în existența noastră și care ne afectează fundamental, în cele din urmă.
Plăcerea „consumatorului” (nu mai e „mușteriu”!) de a se cufunda în anonimatul unui supermarket sau, dimpotrivă, de a se simți mai „occidental” fiindcă cumpără de la Real ori plăcerea dvs de a face cumpărături de la magazinul din colț sunt indicii ființiale.

Îmi declar ignoranța. Eu iau Yalta ca reper major, fără să știu, într-adevăr, amănuntele în ce privește deciziile. Cred că e o dovadă de amatorism, pe care mi-o asum cu toată jena aferentă.

Mulțumesc de precizare. Oricum, ideea pe care o argumentam acolo cred că își păstrează valabilitate odată făcute corecturile, nu?

Îmi cer scuze, stimata d-nă/d-șoară Iolanda Bob, fiindcă n-am remarcat eroarea pe care am facut-o cu privire la numele dvs. Am crezut că formula de adresare a fost cea nepotrivită. Eram convins că am scris corect numele. Mea culpa!

http://drezina.wordpress.com/ - acesta e locul unde pot fi „găsit” pe blog. Pentru stimata Yolanda Bob :)
PS: Am greșit adresându-mă astfel?

Stimată Yolanda Bob, nu mă prea văd echidistant. Dimpotrivă, cel mult cred că am fost informativ.
Am recurs la „folclorul cult” datorită faptului că sunt „amator” în chestiunea discutată. Am gândit acest text pentru cititorii blogului propriu, iar eu nu mă aflu în poziția specialistului, ci sunt doar un om de rând care s-a informat pentru sine și a spus și altora ce a reușit să afle.

D-le Adrian Dumitru, cred că maniheismul (într-o anumită doză) este inevitabil în asemenea chestiuni. Oricât de nuanțat ar fi discursul, oricât de puternic s-ar intra în sufletul „personajului” nu se poate echivala o victimă a „fenomenului Pitești”, de pildă, cu un general precum Pleșiță sau mai știu eu cum. E necesar să existe o despărțire a apelor. Normal că se poate nuanța: dintre pușcăriașii politici, unii au trădat, alții nu, unii au mărturisit, alții nu etc. Însă distanța dintre cei care au tras foloasele și cei cu ponoasele instaurează inevitabil un maniheism.

Cât mă privește, textul de mai sus reprezintă o dare de seamă mie însumi, ca un nespecialist, ca un individ curios să vadă ce se poate afla despre fenomem, ca om de rând care nu vrea să evite acest subiect. Nu am veleități de specialist. Iar textul pe care îl așteptați dvs. sigur nu va putea veni de la unul ca mine. Dar sper să îl producă cineva.

Despre Yalta gândesc cam așa: americanii mult doriți n-au mai venit, iar rușii nedoriți s-au instalat aici datorită acestei înțelegeri. Deceniul de sovietizare se datorează Yaltei, care a permis armatelor URSS să staționeze în România. Din alte țări est-europene rușii s-au retras militar abia după 1990. Nu contest că au existat și alți factori, dar s-ar putea ca Yalta totuși să fi costat mai mult decât cerneala și hârtia folosite pentru înțelegere. Da, sunt de acord că nu pactul în sine a generat toată povestea, deoarece se știe că au existat înțelegeri între țări care n-au fost niciodată respectate. Însă cred că pactul a deschis drumul intereselor de altă natură.

Domnule Potra, mulțumesc de soare (acum a răsărit, dar nu se „prevede printre nori”). Informațiile sunt chiar sumare, fiindcă altfel ar fi trebuit să mă apuc de adevărate bibliografii și scoteam un dicționar.
Glumesc, nu am astfel de ambiții.

N-o iau ca pe-un atac. Nu prea știu multe despre Paraziții în afară de faptul că înjură destul de mult și că au fost în ceva campanie pro-lectură.

D-le Nițov, bănuiesc (deși n-am dovezi) că am fost la mijloc. Și că ceea ce ni se reproșează că nu am făcut, nici n-am fi avut ocazia să facem, fiindcă s-ar fi intervenit în forță. Că această plagă a comunismului n-ar fi putut s-o înlăture nimeni din Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, România, ci numai cei din Vest, la înțelegere cu Marele URSS.

Rămâne însă nevoia de memorie colectivă pentru răutatea umană care e ieșit în evidență atunci când putea să nu iasă. Faptul că sistemul a venit cu binecuvântarea Occidentului ar trebui să și-l asume ei. Dar faptul că a generat crime între oamenii aceleiași nații se cuvine să-l demascăm și asumăm noi.

Dacă s-ar putea, aș fi foarte curios să citesc despre felul în care Apusul democratic încuviința ceea ce se întâmpla dincoace de „cortina de fier”. La nivel „macro”, toți știm de Ialta, dar cred că există mai mult de atât.

M-am uitat acum pe ceva „trailer”. Cred că am auzit cândva despre Istvan Szabo. Problematica, într-adevăr, e obsesivă. Dar poate că e bine ca antidot împotriva predispoziției noastre de a uita.

Interesantă... lămâia! Se pare că eul liric avea nevoie de o smotocire a concretului ca să simtă fiorul inefabil.

Sincer, nu mă aștept... ba chiar, mai rău, mă tem că acești autori sau cantautori ar putea să citească vreun filosof și să se inspire de acolo. Ar ieși ceva grotesc (de la grotă).
Dar mă gândeam eu, în creierul meu iritat, că poate, dacă ar pune în cuvinte logica faptelor așa cum fu ea, cine știe, ar căpăta un sens, iar la noi ar ajunge niște versuri cu rimă, cap și coadă (în ordinea lor naturală).

Încă îmi stăruie în minte videoclipul piesei BUM, BUM: tocmai în timp ce rosteau această interjecție (ce, după cum sigur ați remarcat, are profunde afinități cu sentimentul de iubire ce-l simțim în afectul nostru), fetele dădeau din... poponeț (cu voia dvs.), iar combinația dintre gest și cuvinte părea că face referire la niște crampe sau probleme digestive ce se concretizau într-o plină de amor flatulență. Ce ți-e și cu fiorul ăsta-l dragostei, câtă concretețe poate căpăta uneori.

A fost un exercițiu textul ăsta (l-am scris în urmă cu un an, de Valentine) și nu puteam să-l scriu altfel. Inițial mă gândeam că voi fi critici, distrugător, dar cu cât priveam mai mult textele astea, nu-mi puteam reține râsul.

De la bun început am știut (doar) un singur lucru: maidanezul nu trebuie să se afle la capătul lesei. În rest, am aflat și eu scriind ce și cum.

Am mai postat pe blogul personal textul și am avut ceva comentarii, dar sunteți primul care remarcați maidanezul-om. Chiar mi-ar fi părut rău să se piardă.

Chiar dacă protocolul prevede să nu se posteze comentarii de tipul „vă mulțumesc...”, fiind la primul text înscris în spațiul agonic (sau agonal?), îmi permit să vă prezint gratitudinea mea pentru că m-ați remarcat și pentru că m-ați bine primit.

Sper să revin și eu cu mai multe texte care să contureze o imagine „cătră cetitoriu”.