Svetlana Corobceanu

bunica are o ură de moarte după ce a trăit moartea unei iubiri apoi alta apoi alta înainte de a se închide în cer omul se închide într-un copac doi ochi privind - un trunchi fără nas fără

e în mirosul de praf cenușiu, între geamurile reci și nepăsătoare umbra catedralei e sub cerul înalt, între lespeadea de piatră și ceasul care arată nouă fără un sfert între mașini și o ceată de

își întinde brațele ca pentru o îmbrățișare a întunericului fruntea i se lipește de coama lui mâinele i se agață de margini cum dacă ar fi să se salveze în cădere ochii caută o stea cerul, o

acolo unde sfârșește vântul arborii au redevenit drepți vocea ta e ușoară si tot mai îndepărtată seara târziu aerul e gol o lamă de cuțit înfiptă în masă sângerează alb ca după ucisă o zi

ne-am întors cu binele și răul, iluziile și deziluziile, cu speranțele și dezamăgirile bucuriile și înfrângerile ne-am redat în totalitate, nouă, ai noștri în văzul tuturor niciodată ai lui, ai

se ascund unul altuia cu graba ploii revărsată prin hârburi la vila veche, cu graba câinilor de

traversăm cu privirea tristă și ritos acceptată perspectiva a ceea ce nu suntem strigoi ne întoarcem în hainele negre ale timpurilor negre orice gaură în mânecă, ciorap ori cămașă ne