Stefoglo Dumitru

Ia-mi, Doamne, mugurii roz De sub frunzele-gînduri, Lasă-mă să-mi împlînt rădăcinile Între atomii solului dur și uscat. Scoate, Doamne, trupul femeii Din murii templului Și dă-i lui Manole,

Sînt singur, cuc, Obtuz oval, pătrat rotund. Pe glob triunghi caut s-ascund: Un tare slab zburat la fund Neabătut de-un mare scund. Mă dor plăceri din azi de ieri Pe cruce dreaptă de

Și-oglinzile-astea Au umplut lumea cu imagini Tai în om Tai în pasăre în pom Și sînge nu curge numai picuri de sudoare sărată Și cerul nu primește jertfa creația e și ea imagine fără

Și Timpul, uitîndu-se-n oglindă, Se vede Invers proporțional. Și ori de cîte ori se uită-n Oglinda veșniciei, Se-ngrozește cu cîteva războaie. Apoi se fardează Cu urale,

Mă îndoiesc că pot vorbi pe lung, Mai ales cînd spun fraze frumoase. Și nici pe scurt nu spun bine acum, Cînd versurile-mi sînt poetico-stufoase. Nici replicile nu-mi dau forma lor, Că-s

Visam la timpul fără pofte, din trecut, Și trupu –mi l –am certat cu posturi lungi, Cu dialectica de „ce –am avut și ce –am pierdut”, Băgam în Timp înflăcărate rugi. Găsii potcoava –ncovoiată

Dor de Mamă, dor de Tată... Pe lîngă inimă, mai am în piept și-o ușă, Prin care sufletu-mi se-ntoarce în trecut, Să vadă focul vieții mamei sub cenușă Și chipul ei cu zîmbetul durut. Și-mi

Poeziile sînt copacii pădurii de idei cu rădăcinile în ceruri din care toamnele nu scutură nimic Străbunii au bătut prin ea cărări narative de-a fost posibil să adunăm toate

Stanțe ***** Din talpa țării am crescut, În rădăcini m-am încurcat, De rădăcini mă simt legat, De ploi puține,soare mult. Mai port pe creștet greul lut Al unei