Dacă se face verde...

Râse sonor, isteric amintirii puștiului slăbănog privind plin de speranță la semafoarele roșii cu inima bătându-i tare de emoție: «dacă se face verde până ajung la 0, mama o să vină înapoi». Câteodată se făcea, iar copilu’ prost alerga ca nebunul acasă și aștepta la geam până în miez de noapte, dar maică-sa nu se întorsese niciodată înapoi. Rotocoalele se lărgeau așezându-se în jurul său unele peste altele, din ce în ce mai mici. Vegeta în conacul de fum ca un eschimos într-un iglu. Televizorului tablou îi făceau concurență doar accesele prelungi de tuse. În rest, era liniște. Da, teoretic nu-l deranja nimeni. Înțepăturile spiralate din coșul pieptului începuseră să se estompeze la unison cu claritatea lucrurilor din cameră. Chiar în absența conacului albicios, cotețul lui ar fi adus tot a iglu. Îi zicea coteț fiindcă n-avea nimic în comun cu acasă. Existau doar doi pereți de câțiva metri care încadrau ușa albă de metal. În lateralele lor străjuiau geamurile înalte ce se închideau în cerc de cealaltă parte a camerei. La etajul treisprezece al clădirii, prin colacul de ferestre nu intra decât lumina și zumzetul înfundat și nedefinit al orașului. Când lunganul cu fața batjocorită de vreo boală a copilăriei îi întinsese cheile rânjind “Ia de-aci, prietene, acolo n-o să te deranjeze nimeni, o să vezi. Mătușa-mea se chinuie să-l mărite de patru ani, da’ nu dă nici dracu’ cât cere ea și vipera nu lasă de-loc la preț…”, le luase fără prea multă convingere. Nici măcar nu se dusese s-arunce o privire. Se trezise în camera odios de luminoasă într-o dimineață târzie, cu pielea mijlocului înroșită de țepii mochetei de plastic, holbându-se confuz la nimicul din jur și la ferestrele îngemănate. Știa că băuse toată noaptea în clubul de la subsolul blocului turn, dar nu știa cum ajunsese aici. Deschizând un geam, ieșise pe terasa circulară și îi dăduse ocol. Da, aici nu l-ar fi deranjat nimeni. Sunase o săgeată și-o trimisese dincolo să-i aducă salteaua, televizorul, și, normal, câteva țoale, farfurii și alte porcării d-astea. Acum stăteau toate grămadă în mijlocul camerei, la îndemână. Singurul lucru nașpa era că buda era afară, în hol. Ce dracu’, scuipa sânge și dincolo și pentru asta nu trebuia să iasă afar’ din casă. Partea foooar-te bună era că aici nu mai auzea vaietele alea lălăite, interminabile. Cel puțin nu la început. De la o vreme însă, zdrențele alea îl găsiseră iar. Zdrențe - toate, altfel ce-ar fi căutat să umble cu bibanii de i le aduceau acasă?! În afară de vreo două, trei, toate încercaseră să-l ducă cu aceeași vrăjeală proastă, când le zicea să i-o sugă. «Te rog, lasă-mă să plec... în seara asta l-am văzut prima oară pe băiatul ăsta, a zis că mergem la sora lui, că-i ziua ei...». Și alte bășini d’astea. P’alea de insistau le potolea dându-le una peste bot. Altele țineau și la câțiva pumni la ficat. Una o dată se urcase pe geam, că se sinucide. Râdea cu bibanul care i-o turnase în loc de niște bani pe care n-avea să-i dea înapoi. «Aruncă-te, fă, proasto, hai!» Până la urmă se dusese la ea și-i zisese blând și-ncet: «Hai, păpușă, c-am glumit… am băut și noi prea mult, ce vrei?! Uite, ia cheile și pleci frumușel acasă». Bineînțeles că l-a crezut, vroia să-l creadă. Faza cu sinucisul era așa, la oha. Pe el îl învăta ea d’astea? Perversa. Zdrențe, toate. Și-l găsiseră iar nenorocitele dracu’. Îl năpădeau de cum punea pleoapă-n pleoapă și-i jeleau în cap cu voci lălăite «Te rog, nu face chestia asta. Îți jur că nu spun la nimeni… Ce-ai simți dacă i s-ar întâmpla surorii tale așa ceva?... Io n-am soră, zdreanțo!... Sau mamei tale?... Nici mama… Te rog, lasă-mă să plec, te rog… Fie-ți milă, sunt virgină…» Ce-l enerva ca dracu’ era că tocmai asta îi lipsea. Nu sănătatea, se pișa pe ea de sănătate. Îi lipsea o femeie. O femeie roz, tăcută, pe sânul căreia să-și culce răsuflarea cu duhoare de hoit. O femeie cu zâmbet cald, să ascundă petele cărămizii de pe saltea sub un cearceaf, sub trupul ei… O femeie care să le amuțească pe zdrențe sărutându-i pleoapele vineții și fruntea ruginită de-atâtea jelanii. O femeie care să se lipească în conturul ăla-ntunecat dinăuntru, să astupe cu râsetele ei decupajul cu margini pulsând roșiatic, o femeie roz. Se întoarse pe burtă și inspiră puternic prin cilindrul transparent al pixului de unică folosință încă două linii albe de pe revista de la capătul saltelei jegoase pe care se odihnea trupul costeliv și gol. Tuși prelung până ce expectoră o flegmă însângerată. Se ridică clătinându-se și ieși în noapte prin geamul deschis. Sprijinit de marginea balconului râse iar, tare. Își încolăci degetele pe balustradă și își fixă precaut tălpile între ea și buza de ciment. Se ridică încet, îndreptându-și spatele, apoi își trase tălpile una câte una aducându-le deasupra barei groase, încovoindu-și degetele de la picioare ca să capete echilibru. Rânji către semaforul roșu din intersecția de la parterul blocului turn și începu să numere tare: 10, 9, 8, 7, 6 …