Ștefania David

mi-a plăcut acel "dar vine" care anticipează enumerația. Și
"gata, se umple dimineața,
viața capătă muchii, noduri colțuroase"

Ai descris super senzația.
Nu mi-a plăcut înjurătura nostimă și cosmetice ieftine. Epitetul ăsta e folosit mult (parfum ieftin, vin ieftin...) în sens depreciativ, încât nici nu știu cum ar suna în sens ok. Sau dacă poate fi folosit în sens ok.


Foarte mișto finalul.

dar Petru Teodor, nu era așa de greu de recunoscut. :)
și da, parcă love is a drug sună în stilul lana del rey.

Copacii mor când rădăcinile refuză
să-i mai hrănească - aș scoate partea asta pentru că exprimă evidentul. Poezia ar trebui să lase loc misterului, interpretării. Cel puțin așa cred eu.

Mi-a plăcut ultima parte, parcă e ușor kafkiană.

Mi-a plăcut "Din lipsă de hârtie am scris câteva versuri pe un pește uscat."
(am încercat să ignor laptop). Apoi mi-a plăcut "Am citit versurile până le-am învățat pe dinafară și apoi am aruncat peștele în ..." dar nu mi-a plăcut oala cu ciorbă. Mă așteptam să citesc altceva. Dar este o poezie a cotidianului, așa că am citit resemnată mai departe. Nu mi-a plăcut amalgamul de personaje din Andersen. Ultimul vers mi se pare forțat, mă gândesc că ai vrut doar să completezi lista. Pe când în cazul celorlalte se văd mai bine asocierile - de exemplu cântat-Mica Sirenă, brichetă-Fetița cu chibrituri, pulpă de gâscă-Rățușca cea Urâtă.

mi-a plăcut mai ales aplaudam până la sângerare. Original. Mă mir că nu s-a mai folosit până acum. Sau poate s-a folosit.

o clipă
sau o jumătate de clipă
sau, mai cu seamă,
glezna unei clipe - sună cam stănescian. Dar mișto.

"voi îmbrățișa oamenii cu înlăuntrul
iar ei nu vor ști
că îmbrățișează un buzunar întors pe dos
deși vor simți gustul rece al monedei
care mi se zbate în piept" - abundență de imagini, fiecare din ele are farmecul ei, dar sunt cam îngrămădite acolo. Aș schimba "în piept" cu "pe piept"

Nu știu de ce mi-a amintit de Gellu Naum.

Nu e doar lacrima. Întreaga scenă cu incendiul și bătutul în geam, rugămintea de a nu deschide și da, lacrima. Aș mai adăuga și comparația din final. E un tablou prea emoționant. Bine, adevărul e că și eu am o mare problemă cu pateticul în general.

mi-a plăcut în mod deosebit plasa lui leonardos, primul vers și

"asta a fost tot pe plaja aia și cînd leonardos nu mai avea nici
cîntece nici poezii nici femei pe plaja aia ai apărut tu"

nu mi-a plăcut "ca fiul hidos al lui frankenstein".

dacă vrei să faci pe măcelarul, sper să nu măcelărești prea mult, e o poezie faină. Finalul e cam crizat.

mi se pare ok, dar cam patetic. E cu mesaj, e viu, dar nu e chiar wow. Sunt curioasă să mai citesc alte poezii ale tale, să văd dacă urmărești în general să atingi simplitatea pe care ai atins-o în poemul ăsta și în postludiu.

ochelarii de cal înșurubați nu mi-a prea plăcut.

mi-a amintit de lana del rey. :D
Sincer, mi se pare cam banală, singura chestie care îmi place e:
"și viața mea se mișcă între valuri
iar rechinii devin un soi de-așteptare"

"iubirea e un drog"... mi-aș dori să nu mai citesc astfel de șabloane (și varianta Aerosmith sună mai bine), totuși "și eu o măsor cât să-mi ajungă pe mâine" mai salvează puțin situația.

are secvențe puternice, cum ar fi Dumnezeu care urinează sau nou-născut vârstnic. Cu "nou-născut vârstnic" am mari probleme de digerare. Șochează. Nu cred că ăsta a fost scopul tău, de a șoca. Probabil ai vrut să redai în câteva cuvinte imaturitatea emoțională sau raportul vârstă psihologică versus vârstă cronologică.

Deși imaginile din cele trei strofe sunt diferite unele față de altele și par luate din filme diferite, e ceva care le unește. Poate frica. Prima strofă merge finisată, de exemplu partea asta: "Mai fricoasă decât stăpânul ei/ Care nici el nu e un erou". E cam epic. În schimb mi-a plăcut "Umbra mea, femeie a străzii".

Partea cu Dumnezeu antropomorfizat e cât de cât ok... S-a scris mult în stilul ăsta și încă se mai scrie, de asta mă tem că va deveni clișeu. Chiar lunile trecute s-a citit la Zona Nouă un text NUMAI cu Dumnezeu care face tot felul de lucruri: își face cont pe facebook și nu știe ce să pună la avatar, Dumnezeu care merge cu autobuzul dar nu are bilet (imagine inspirată probabil din Joan Osbourne), Dumnezeu care stă pe invisible pe mess etc etc. Fiecare strofă era așa. Mie mi s-a părut mai degrabă anecdotic, dar lui Radu Vancu i-a plăcut.

So, cred că Dumnezeu antropomorfizat trebuie folosit cu grijă. Mi-ai lăsat și impresia că ai înlocuit moarte cu Dumnezeu. Că imaginea morții care răsfoiește liste cu persoane în vederea unei întâlniri e... cam legendă.

mi-a amintit de Iaru: "călcâie roz în ciorapi albaștri, obiceiuri canine-feline/ gust de zmeurică, cireașă putredă și mică…"

E mișto, delicată și simplă. Dar la recitire mi s-a părut puțin ciudat liniștea care e tăcută.
"foarte ușor" mi-a plăcut.

Mi se pare cam static. Nu aș zice că toamna e chiar așa de imprevizibilă. Ce mi-a plăcut: străzi îmbrăcate în asfalt. Ce nu mi-a plăcut: noaptea se vinde ca o curvă Cerului.

Este într-adevăr o poezie frumoasă, cu imagini inedite. Aș face unele schimbări: aș renunța la (japoneză) și poate aș modifica și primul vers. Nu știu. Dar Claudiu a avut o idee bună. Finalul imprimă toată forța.

Începutul îmi pare cam banal. Partea a doua e mai consistentă, culminând cu ultimul vers. Nu știu dacă are rost să pricep logica din part 2. Că dacă spui uitării "uite-mă" și stai resemnat într-o bancă, tot dai un șut șansei de a fi, nu?

Nu știu să spun exact ce e acel ceva care mă atrage. Totul e bine așezat, se sugerează excelent atmosfera... nu aș numi-o morbidă, ci resemnată.

Mi se pare cam încărcat (mă deranjează și feedbackul sub formă de poezie, deși e foarte drăguț, dar nu asta e important). Prea multe rele, mirosuri urâte, ape negre, smog. Totuși ultimele două versuri purifică. Îmi plac.