Ștefan Petrea

de-aș fi înger Dumnezeu m-ar alunga încă o dată să-mi strâng aripile negre în albul de pe pielea ta scriind o carte către tine iubito din ivirea de raze așa cum sunt, om cu fărădelege, recapăt

trișez la jocul de cărți mai scriind una placebo în mânecă am un rege roșu sub dama de treflă a morții, cartea ce o scriu acum are virtuțile înșelăciunii, pigmentul tău alb îl dau pe schimb cu asul

în alcătuirea de timp necunoscut e mâine îl pot avea în ființă ori veci încă de pe astăzi, singurul cert este trecutul cu un cui de amintire bătut în crucea unde mă răstignesc deobicei sfera e una

Nu-mi stau în piatră vămi filozofale Și doar tăcerea mea îmi e de aur În sinele slujit am sânge maur Cu flori de prin lăuntru și pe cale. Călare-n veri spre toamnă pe un graur Tu-mi dai iar rămășițe

de va mai fi un mâine voi băga sabia amintirii în teaca uitării să alerg gol de regrete pe drumul ce va deveni astăzi, voi păstra doar copilul din mine să se joace în pieptul meu vidat de

Pe drum de flori și de uimire, dragă Pășim cu gându-n temnița-ntrebării Sunt stele moarte-n valurile mării Noi le-nviem cu inima întreagă. Crepusculul a fost în piatra zării Ca din beții de soare să

De după punct și virgulă e-o eră; Trei puncte de suspensii zic un veac... În vară vipia-i auriferă, Minciuna de a fi ne e de leac. În a cuprinde clipa ce oferă Și veșnicii la toarta orei zac - De

cer un cer vinovat de lumină nu damnat la ouăle ploii în noaptea în care sunt treaz și cloșca lunii să-mi numere puii mirării de a nu fi într-un a fi regăsit la suburbia stelei din frunte sunt

E-n puncte de suspensii viitorul... Pe *ieri* un *astăzi* rece îl exclamă Dar stând în vipii de-amintiri, o, mamă! Și-i mai curând o șoaptă bând urciorul... Vorbirea din pahar nu se destramă Nici cu

Exclam că sunt dar timpul e himeric, E-n puncte de suspensii viitorul Când, mamă, m-ai născut, al tău feciorul, Mi-ai scris și moartea-n foaie de-ntuneric. Șoptește încă-n tine trai

E-n raza stelei o criogenie Pe tine tu-n cuvânt să mă redai Cerneala-n mine să aduci tu mie În raiul de pe un picior de plai. Mă venerez în sacra-mi nebunie, Tu anii cei pierduți din mine-mi tai

Un plumb topit e aerul din vară, Un timp de Luntre-n clipa ta tu dă-ți, Din apa de sub stea, ce e avară, Din inimă clădindu-ți jumătăți. În moartea de prin lună, de pe-afară, Plutind în multele

Din nopțile în care stă minciuna Iubito, tu pe mine dă-mă mie Aproape-n toate sutele din mie Și de prin clipe să te-așezi în una. Chiar dacă nu mă sting din nebunie Ce-mi zace-n gând cu stelele și

singurătatea e și ea o ebrietate paharul ei o ține departe de oameni, dar tot văd omul bând răni din pocalul cu vin ce se substituie sângelui, de-i moarte piatră izbește în castelul

Un plumb topit precum făptura apei Pe mări de ochi tristețea îmi adie Încumet de prin vipii rapsodie Dar toamna mea de pieptul meu aproape-i. Iar a îmi fi alături de-a nu-mi fie Petrec la Domnul

în unele clipe evadez din temnița vieții sinucigându-mă placebo să pot mirosi moartea ca pe un crin din grădina încă departe secunda nechemând zidirea de timp, în următoarea mă redau traiului cu