Poezie
Roze şi spini
sonet naiv
1 min lectură·
Mediu
În lumeni vorbele ni se măsoară
Eu însă n-am pe mări de alb înotul
Îmi pare zis pe foaie-n lacrimi totul
Trăgând o viaţă-a literei pe sfoară.
De Luntre am al poeziei zlotul
Şi-i vânt cu zbor de frunză pe afară
Stilou-nec în călimări să doară
Dar suferinţa nu îmi bea zigotul.
De neputinţe am obrajii rumeni
C-atâţia ani de versuri mi-s ruşini,
Surpânde mănăstiri ce-s făr* egumeni.
De piatra de zadar mi-s munţii plini
Nici tu, femeie, nu mai stai să-mi numeri
De câte-s roze şi de câte-s spini.
01921
0
Eu stau în drum. Granit (ne)prețuit
Doar porumbeii ce mă onorează,
Cu câte-un spârc în cap (și-ăla ciobit!)
Să-not pe mari de alb? Ce glumă tristă
Prefer să zac; uitată de noroc
Pe mine calcă lumea pesimistă
Și-și frânge glezna câte-un dobitoc
Stilou-neci? Eu sufăr tristă-n ploaie
Și-mi rad în nas, că-s baza tuturor
Iar vântul poartă frunze, vise, paie
Pe mine - plus gunoaie zor de zor
Femeie?! Habar n-ai de a mea soarta
Mă calcă toți! Nu-mi trebuie alți spini
Eu piatră-s; viață mi-e la colț de poartă
Cu praful strâns sub tocuri și lumini!