Poezie
lua-te-ar moartea!
albpoem
1 min lectură·
Mediu
teatrul se păcălise pe sine
în a amăgi vigilenţa norilor,
să curgă liniştit pe piatră
fără trăsnet în piscul de strop,
scena se juca pe sine
alături de inexistenţa iubirii
de mamă
a sufletului propriu
totul se apropia de proximitatea morţii
ca două muieri ce se sfădesc pe tine
lua-te-ar moartea!
le strigai la amândouă
dând întâietate morţii, să te faci frate cu dracu
apoi, şoptind, bucăţelei aceleia chinuite de naşterea ta
eram un monstru, ştiu
şi îmi futeam cele mai elementare roluri de sacru
mă iubeam doar pe mine
şi din scenariul acesta rezultau prunci de speranţă,
nădejde oarbă într-un Dumnezeu al lingerii pe degete
ca Dincolo Fericirea să fie măcar de puţină carne
ERARE!
strigau vocile ce au gustat frigul focului
01807
0
adică tu scrisăși asta!?
“le strigai” am trăit copilărie multă prin Teleorman, caut în memorie să văd dacă se folosea forma aceasta la trecut, dar aș evita, aș folosi “le-am strigat” ca să nu rupă exprimarea din întreg
mi-a plăcut!