Poezie
fără pudoare
vers alb
1 min lectură·
Mediu
pe atunci mă lichefiam mai des în saliva ta
vorbele ne umpleau de un puroi sedentar
într-o singură paradigmă a larvei,
numeric eram două mere,
intram bolnavi de umbre în razele soarelui spân
norii se mai certau din pricina unei bucățele de apă
trimisă răvaș de bătaie spre piatră
și, Doamne, cum mai învia piatra
trimițându-și armade de abur spre nor
a te cunoaște după poalele cuvintelor
se va dărâma toată coșmelia
de inițiere în amor,
tu ești delta în care se scurge sperma penisurilor ancestrale
cu țâțele tale iscălești alb
actul decesului de virginitate
lacrimile tale au înnodat aerul
la orizont e mumă de stihie
sfoara mi se dezleagă din cele două capete
raftul iar mi s-a așezat în minte
să mi te așezi acolo, uitată
de ochii nescormonitori după sacralitatea
din veșted de frunză
001078
0