Poezie
Ceruri joase
sonet voiculescian
1 min lectură·
Mediu
când Cerurile-s joase și Dumnezeu tăcere
dau fuga-n a ta poală, în mine dumnezee
nu ești ființă,-n vise îmi ești doar o idee
străfulgeră odaia, mă mătură-n viscere
iubirea mea de tine în nălucire crește
tu, un sărut în talpa din pasul meu cel drept
da-n sânul tău de nimfă un lapte se acrește
chemarea veșniciei în sinea mea aștept
iar versul meu himeric e încă doar un țânc
în de omăt hârtie e-o teamă la o-adică
că îmi va fi cuvântul de-un prea puțin adânc
și scribulesc cuvinte la sânul meu cu frică
am fracturat poemul puțin în sorți de două,
pe-afară sunt omături și uneori mai plouă
001.582
0