la Trei

beau de unul singur spre ridicarea la Trei vinul ăsta-mi are-un dumnezeu în singurătate bând în amurg, mă trezesc în zori în sacralitatea chinului supliciul acesta îl rezolv repede exorcizând în pahar sfinții demoni de după aprind țigara, să-mi mai cheltuiesc oleacă plămânii că vinul ăsta îi plătește cu prea mult aer, la final reîncep rugăciunea la Trei acestuia, fumul mi se mută în creier din mațele care ard, uneori de nerăbdare către a visa a urca la gândul cel bun plătit în cuie fac cruce pe răstignirea-n hârtie-a stiloului încă must mi-e cerneala, dulce dar fără alcoolul de patimă sacră beția e o normalitate a fericirii, spre Trei de unul singur strig în odaie cu voce de vin și ferice în sânge Fericire-femeie, ridică-ți poala de frunză de toamnă să intru în tine cu fala de om, Amor să mă-mbete și să strig iar la Trei cu sângele-nlocuit de iubire ferice mi-e și când pășesc cu piciorul albastru pe zloata cea albă, în ciuda faptului că s-a îmbăta de plictis cititorul, de a scrie cititorule iartă-mi fericirea aceasta, chiar dacă te-oi umple de lumină oarbă în mine se deschid ochii de a mai vedea înc-o zi și vinul să curgă pământean în diluviu la Trei om și dumnezeu unul tot mai mult se micșorează hârtia-naite și eu încă nu mi-am terminat de făcut vinul din must de cerneală fierbe încet, lenos înfierbântând cuvântul doar din ebrietatea luminii mai cade câte-o umbră mahmură, la umbra ei nu pot scrie lumina, la Trei era Edenul, atât de ferice de îmi uitam numele, acela ce mă făcea pământean scuip o flegmă de vorbe și de final mă anin