mirosind a poezie

ce m-aș face fără să-mi bag picioarele curajului în ea de frică, aș merge în mâini scriind pe caldarâmul hârtiei coșmarul, colosal aș începe sfârșitul minților mele iar tu ai fi doar o axiomă a haosului, așezându-mă la umbra ta de femeie tăcută mi-aș nihiliza pruncii din tine în legea strigătului, auzind spaime frica e o teoremă demonstrată de îngerul cu aripi de-ntuneric uneori când intră-n noapte curajul ieșirea e-n lenea deplină a morții, supraviețuitorii își injectează hărnicii de viteaz în încă dimineți existențiale, băgându-și piciorul, uneori în mormânt, așa, ca exercițiu când mersul în mâini nu mai scrie teamă pe un vitraliu al nopții frica desenează floarea morții pe celălalt curajul pictează trandafirul roșu al sorții nu există ziuă între aceste două depărtări deși lumina așteaptă ochii cu ochii tăi, femeie tăcută, privești întunericu-n măr de păcate te sperii auzind șoapta din lăuntrul strigătului ce nu-l poți naște în travaliul zborului din cuvânt ai ființă și doar când mă strigi pe hârtie te-aud povestind cu mâna mea inexistență divinității aici mi-e frig în mine, dau fuga și mă pitesc în sânul tău cu lapte cald și mirosind a poezie