femeie, tu

femeie, sângele tău e cerneala peniței himerei dansând sunt pe sârmă deasupra de haos enigma în păr îți așezi în feeric și iar facem focul pe buzele noastre ale tale-s un abur și sărut o nălucă, fără mine-n odaie nu-i nimeni doar fantoma ta cu pielea iscălită-n poem exiști, într-o zare departe plecată ți-ai lăsat în urmă stafia, o-mbrac în trup dintr-un ieri, îi dau răsuflare de-amor spre împlinirea vestirii de doi femeie, în tăcerea de tine aici coaja vieții mi-e seacă și-n miezul cel străpuns de zadar am rătăcit drumul către rugăciune iar pe Domnul l-am zidit în pieptul tău cel departe lacrima traversează obrazul spre gură, a spune tristețe, femeie de vreo mie una șeherezade încoace povestesc pustiul de tine misiva se scrie cu greu, aceleași cuvinte-s topite în hârtia plină de singurătate, aceea ce strigă-n timpan de sisif femeie, știu, te-am alungat ca pe-o curvă, prea făceai amor cu toate stihurile mele de-mi nășteai zilnic prunc de părere, obosindu-mi căutările să-ți dau verb nou la pat, acum, femeie, versul îți caută ochii negăsindu-i, dedesubt se deschide bezna