ca mereu

ca mereu, umbra încetinește lumina... îți scrii sub frunză anatomia păcatului diluând sensurile morții, îți încleie în tălpi toate aripile sale, vei zbura în interiorul altui zbor și tot așa până Dumnezeu îți va deschide și se va răsti cu blândețe la tine: intră! ca mereu, cerul locuiește în ape... te lichefiezi la gândul incendierii cu fragmente de înger, zdrobit de așteptare, nu mai vine, s-o fi oprit la vreun izvor de înțelepciune să bea alte perechi de aripi, îngerul tace, prin crăpăturile pieptului i se văd inimile tale, zămbește și tace ca mereu, umbra e-o tăcere spre cer...