Tablou

Noaptea trecuse ca o pavăză de întuneric peste brațele realității, asemenea unui elixir fără timp, care, sorbindu-l, îți întinerește ființa, îți îmbătrânește gândirea și omoară dorul de neființă... Cerul, senin ca o pajiște albastră, întinsă, neîntinată de veghetorii întunecați ai furtunii, fugărea în toate părțile micii rătăciți cu brațe neîndurătoare de vânt, ce apoi se domolea, ajungând o boare mângâietoare, atingând cu poalele ei crestele valurilor, ce abia de mai pâlpâiau înspumate, rătăcind depărtările. Marea era toată, până în nemărginirea orizontului său, o neclintită oglindă tăcută, redând fidel surata ei suspendată, îmbrăcându-i jucăuș azurul în întunecări și străluciri de raze. Răzleții ei rebeli, stropi unindu-și forțele puține, întrupau la răstimpuri câte ceva din glorioasele valuri de odinoară. Până și pescărușii, gălăgioșii tăinuitori ai libertății, păreau întemnițați în muțenie și doar rareori îndrăzneau să dea glas izbânzii, pe când vreun pește jertfit pe altarul lanțului trofic se zbătea în ciocurile lor avide, nu din pricini condamnabile ci doar purtate de instinctul treaz al supraviețuirii...