Oglinda chipului meu

Nicăieri n-am văzut exprimate mai radical bunătatea și înțelegerea, ca în picturile în care apare Sfânta Familie. Chipul lui Isus ridică un mare semn de întrebare pentru mine, tributarul erorii și compromisului: cum poți pedepsi pe cineva din blândețe? Dimineața, constat cu tristețe că mi s-au adâncit ridurile urii pe față, că brazdele egoismului se înmulțesc la coada ochilor, că rictusul blazat ce apare tot mai des pe buzele mele mă îndepărtează de pozitivul uman; în fața oglinzii, cutele de pe frunte îmi semnalizează tot mai stins faptul că părăsesc în grabă iubirea de aproapele meu, suferindul. Promit că-mi voi reveni și apoi o zi întreagă am la dispoziție pentru a distruge curata vitrină în care m-am analizat o clipă. Sunt obligat de împrejurări, îmi justific pornirile sociale, dar nu-i adevărat. Nu cred nici o secundă în verdictul ăsta favorabil și egoist. Cu toții am sesizat ura din atmosferă, cu toții știm că ne-am înrăit dar nici unul nu facem ceva. Și când ne punem, în intimitate, întrebarea, un răspuns inferior ne înfășoară ca pe niște mumii în bandajele jegoase ale complacerii. Cu o floare nu se face primăvară. Dar pentru ca eu să ofer ceva memorabil, transcriu următoarele: “Mă gândesc la disperare cu dispreț. Nu mai seamăn cu ceilalți subordonați ai ministerelor de finanțe. E suficient să ai credință cât un bob de muștar ca să primești primul ajutor (aripile) în momentul căderii, ca mâna oportună a Celui Înalt să te oprească din alunecare, să te așeze iar, cu modestie, pe locul părăsit din neputință”, (Ștefan Doru Dăncuș, “Povești pentru Gabriella”).