Până la urmă

Până la urmă „Până la urmă oi muri și eu”, mi-a spus acum vreo 20 de ani, la OJT-ul din Baia Mare, Ion Burnar. Eram mai tineri atunci, și eu – și el, am râs, am zis că poetul poet rămâne, ori că iese din OJT-ul băimărean, ori că își bagă picioarele în istoriile literaturii române tot mai ambigue. Pe vremea aceea, Marian Ilea pleca în Italia. Pe vremea aceea nu exista Ioan Romeo Roșiianu, Dumitru Mariș, Dorin Ștef, Nicoară Mihali, prefecți, primari, încrengături politice – nici măcar Gheorghe Mihai Bârlea, nici măcar Gheorghe Pârja nu existau, abia de-și scotea capul un Gheorghe Peter de la Borșa. Pe vremea aceea am crezut în Augustin Cozmuța, în Ion Bogdan (Dumitru Iuga), în Vasile Dragomir și în acest Ion Burnar – că restul mentorilor migraseră spre București ori se închiseseră în „turnul de fildeș”, după funestul an 1992, ale cărei urmări le încasăm azi cu vârf și îndesat. Ion Burnar (și acum plâng, îmi curg lacrimile pe tastatură) mi-a spus când toată revoluția noastră din 1990 a devenit apă de ploaie: „Ștefane, Dorule drag, nu te uita la ei, tu ești un mare poet, tu trebuie să fugi din Baia Mare că ăștia îs ca și cânii, te-or mânca de ziu”. I-am lăsat pe Pârja, pe Marchiș, pe Bârlea să pună cu botul pe labe un Maramureș care nu le aparține numai lor. Așa cum l-ați văzut pe Burnar: surd, insignifiant, umblând de la un ziar la altul pentru a mai aduna oarece leuți să trăiască, să-și poată plăti vodca la OJT, omul acesta mi-a spus ceva incredibil: „Nimeni nu-i profet în cetatea lui, Doruțule, mai bine ai pleca” – ceea ce am și făcut. Voiam să lansez volumul „Scrum” la OJT în Baia Mare, cu el alături, să-i dau revista „Singur” unde, la pagina 3, la rubrica „Scriitorul cu scrisul de mână”, era el, Ion Burnar. Chiar am vorbit cu Vasile Dragomir să fac lansare acolo. Acum, ce rost mai are? Odihnească-te Dumenezeu în pace, bun părinte al meu care mi-ai spus: „ăștia îs ca și cânii, te-or mânca de ziu”. Ștefan Doru DÃNCUȘ