Prea devreme, prea târziu

Singur într-un bar, în apropierea muntelui căruia norii i-au acoperit crucea. De fapt, în ultima vreme nici nu prea mai are lumea parte de cruce, atât de adesea se ascunde. În astfel de zile mă întristez, intru într-un bar și cer să mi se facă un ceai de măceșe pe care le culeg chiar eu, dimineața. Ceaiul e roșu ca muntele. Realizez că nu mai am întrebări (nici măcar existențiale) pe tema cărora să meditez, atât de departe am ajuns în virtutea lăcomiei mele de a ști totul. Creierul mi-e gol și abia articulez cuvintele pe care le scriu. În dimineți ca aceasta, planeta îmi pare o sărmană cioară vopsită pe care puțini cunosc cine umblă s-o vândă drept papagal viu colorat. În dimineți ca aceasta numai femeia mea poate înțelege cât de aproape sunt de Cer și pentru ce norii muntelui se dau la o parte dezvăluind, pentru o singură ființă, Crucea. Desigur, pentru mine este prea devreme dar la aceasta mă voi gândi mai târziu.