vizitatorul

după ce din lunetă s-a scurs tot noroiul cu broaște, cu alge, cu tot ce era legat de lac și noapte, m-am așezat la masă și am scris:

anul de grație în care am atins pământul, după ce o bună bucată de timp am petrecut-o căzând, a coincis cu anul în care din singurul tablou rămas în muzee cel pictat cu spatele și-a întors ușor fața și a făcut un mare balon din gumă de mestecat. dintre cei prezenți câțiva, cei mai apropiați, au murmurat și au aruncat cu alune în el, alții, cei care din anumite motive nu atingeau podeaua, au rugat pe cei din jur să tragă cuvertura peste cușcă.

despre asta s-a tot scris, și eu consider că era normal să se întâmple așa, paznicii se lichefiaseră iar oamenii puneau între ei locuri goale până la infinit sau pneuri, după caz.

poftiți vă rog, mai zicea câte unul, câte una, scena este, vai doamne!, apetisantă, păcat de noi că suntem labili, că rătăcim în sprâncenele astea, am vrea să ne comportăm măcar ca o cortină, dar asta e, urmărim totul de sus, ca niște vrăbii. dar dumneavoastră jucați, să vă facă parte din carne cuiele din podea, așa să vă ajute cine vă tot ajută.

vă zic, am tras o mare sperietură în acele zile. rar mă întâlneam cu mine în oglindă, de obicei, dacă nu trecea unul dându-se peste cap, era altul, cu privirea de-o poștă, care îmi dădea bilet pentru ziua în curs. ca să vezi, se gândiseră la toate.

Despre aceasta lucrare

Cum sa citezi

Comentarii (2)