Stanica Ilie Viorel

am lecturat cu plăcere

= tradițional și nu numai
Stanica Ilie Viorel
[15.Aug.23 09:52]
la țară, bunicilor mei, ca de altfel tuturor, fără deosebire, le-a fost luat pământul. ca să poată trăi trebuia să lucreze până la vârsta de pensionare tot hotarul Colectivului , zi de zi. pentru această normă le-a fost dat în folosință o palmă de pământ, lângă casă. munceau de cum se lumina până seara târziu pentru un sac de mălai și ceva boabe de porumb, cât să crească într-un an un porc, o capră, câteva găini și câteva gâște. din toată sărăcia aia rupeau câte un dumicat pentru o pisică și un câine.
toată munca o făceau cu palmele goale; sape, cazmale, greble, furci, găleți… exceptând un radio ,în toată curtea nu găseai vreo tehnologie avansată, vreo unealtă mecanizată, ceva care să le ușureze munca.
…
povestioară

***

o palmă de pământ
două palme pentru muncă
aspre palme,
dar n-am primit mângâiere mai blândă

ce vezi mai sus este parte dintr-un comentariu
aveam în ciornă partea asta:

“o palmă de pământ
două palme pentru muncă
aspre palme,
dar n-am primit mângâiere mai blândă”

dezvoltând comentariul mi-am adus aminte de notiță
am revenit pe stare și am scris textul de mai sus

da, fluxul despre care spui, există

asta spuneam și eu:)

a rămas fidel
acel “tu” scris cu literă mică

o cugetare care este cugetare
poate fi “spiralată” cât să devină poem

dar remarc finalul care ar putea fi chiar începutul

mi-a plăcut

chiar dacă alergiile vor fi evidente
este ceea ce arată cugetul liber fără să pună pumnul în gura cuiva

bine, pot să văd isteria ce-ar fi să producă o astfel de cugetare
dar abordarea are valoare tocmai că nu impune, ci propune!

un colaj bun pentru digestia umană, greu de digerat de condiția umană

convoc adunarea!:)

am oferit un răspuns pe grabă
nu voi dezbate nici acum
doar că am vrut să clarific
da, George, ai observat bine, chiar așa este acest text, unul “ușurel”, dar este asumat (am explicat în comm anterior)

da, Dragoș, este un cântec, este o stare, și da (probabil ca pe fiecare) viața m-a încercat bine de tot, dar cred că am parte de binecuvântare
am ales să fiu și mi s-a permis asta


cu drag, vouă

George
da, sunt cuvinte, metafore uzate, dar nu cred că trebuie să ne ferim de așa ceva
este o idee care gravitează în jurul florilor de câmp puse în vază (putem observa metafora simplu: natural trăim- noi și dragostea- în rigori sociale, nu)

Dragoș
a observat bine: este un cântec

vă mulțumesc

aș putea interpreta acel “timid” ca un gest prefăcut

acel “tot” (al doilea) l-am citit cum a fost propus, cu sens de “până la urmă”
ideea era că vizual și chiar fonetic părea inestetic
forma sugerată avea rol de înlocuire a comentariului (știam că vei prinde ideea)
ceva silabe numărasem și eu, parcă rezulta ok, dar nu contează
alegerea ta e bună, dar (recitind) aș fi renunțat la primul tot (întregul putând fi intuit), pe când acel tot cu sens de “până la urmă” are rolul său în expunere


spor!

interesant materialul
o cercetare riguroasă
apelul (poate) ar trebui făcut către o instituție
sau entitate civilă
pentru așa ceva sunt necesare resurse și timp

să sperăm…

iertat de păcate

nebun de legat

un berbant numai timid nu e

poate lacom

“ tot farmecul de-o clipă tot s-ar pierde,”
farmecul de-o clipă întreg s-ar pierde,

cred că ultima strofă a fost ideea de bază

interesantă prezentarea risipei nerisipite, căci florile vor păstra clipele

spor

este bună varianta sugerată pentru acel vers

altfel,
de data asta atât s-a putut:)

poate nu am spu totul
“ când guști cea mai dulce miere din lume
și poți vedea în inima ei toate albinele care au murit ”

este o metaforă superbă!
doar că și-ar găsi locul în alt poem

fără iubire nu este iertare
dar și că iubirea poate da naștere nebuniei,
d’aia se mai spune “iubire nebună”

deci, mă încumet cu al treilea cuvânt (care alături de nebunie și iertare, în jocul vieții, schimbă adesea locul, între ele):

iubirea

când guști cea mai dulce miere din lume
și poți vedea în inima ei toată bucuria florilor
în fiecare colb de polen
că viața lor scurtă este de fapt a noastră
***

aș folosi metafora cu albinele, moartea lor și suferința din ultimul vers al strofei în altă temă

pe tema propusă nu văd să se lege
ar fi ca și când, gustând din miere, simt să spun: ce bună este, bine că au murit.
nu cred că empatia față de sacrificiul acela, poate duce la o stare de fericire

comparativ, suferința războiului întruchipat de soldat, care se transformă în salvator, acolo prinde foarte frumos ideea conform căreia, chiar și suferințele pot aduce feticirea

spor

mie, fără ultimul vers, îmi place foarte mult poemul

“ tu erai undeva departe dincolo de gard feliată de ulucile strâmbe”
superbă asta!

ars cern cenușa
mai fac vulcani de când lumea

“ cineva mi-a dat un pahar de apă
gol cum era l-am sorbit aspru voiam ca cioburile
să mă cresteze în adâncurile mele”

de sete să țină
golul a crestat
bucăți din mine
nu a stins

frumos poemul tău

aș fi lăsat misterul fără “apoi m-am trezit”

că-i premiul doar de un cot
lăsăm felicitările pentru George

eu sunt mulțumit că am intuit sensul

zi cu bucurii nemăsurate!

la plural le spunem coate:)