Poezie
Epica
epica
1 min lectură·
Mediu
Epica
Șuvițe din pleată de greucean
mi se mai zbat pe umeri,
mai rar cu fiecare an,
pe tâmplele asprite.
Eu nu am fost copil
precum cei cu ochi inocenți,
ascunși în frunze de tei tineri,
cu chipuri neumbrite.
Plecat în lume sau rămas acasă,
înstăpânit-am orice îndoială
și am pecetluit, din întâmplare,
clipind cu geană deasă,
câte un singur adevăr
pentru fiecare mirare.
Am fost iubit și dezmierdat,
dar nu am fost copil,
ci unul, doar, dintre eroi,
de multe ori chiar cel mai însemnat.
Am rătăcit mult,
descurajat uneori, niciodată umil.
Am întâlnit demoni,
i-am înfruntat.
Am cunoscut bravi,
eu le-am vorbit, ei m-au urmat.
Câte-o iubire trecătoare am aflat,
străfulgerare, ca a unui meteor
prin orizontu-acela mare,
dintr-un destin al meu,
solar, copleșitor.
Am înțeles ce-nseamnă exaltare,
durere, neliniște și dor.
Frica a venit mai târziu,
când am prins încet a uita
povestea cu-nțeles și adevăr,
cu gust atât de pur, subtil,
anume de lacrimă, de aer, de sân.
Și uit mereu ce-am fost cândva,
erou ne-nvins și-atât de tânăr
și-acum sunt în sfârșit copil,
încă uimit, dar atât de bătrân.
013954
0
DM