Noaptea anului 2012

Este noaptea anului 2012. Străzile orașului București au pielea ciupită de vărsat, sunt mânjite cu noroi și cu rahați de câine, din loc în loc oameni îmbrăcați în mizerii multicolore cerșesc umil ori își strigă neputința în Piața Universității. Când plouă, noroiul și rahații se diluează și urcă pe ghete, pe cauciucuri, pe zidurile ce ascund petreceri cosmopolite cu steaguri românești, americane și ungurești. Nemțești, nu! Merkel are alte priorități, amenință Grecia, România, Bulgaria și pe cine mai are ea chef. Orașul București are inima rotundă și mare, iar în mijloc, crește în taină o insulă de aur. Aici, noroiul și rahații sunt altfel, miros a iasomie și a salcâm în floare, aici nu există maidanezi, nici cerșetori, restaurantele, hotelurile și grădinile sunt păzite de umbre macabre care nu știi cu cine seamănă mai mult, Ceaușescu-Iliescu-Băsescu. Noaptea, dacă nu dormi și ești atent, în orice cartier te-ai afla, ai auzi muzică și clinchet de pahare și râs strident de curve, nu orice fel de curve, din celelalte, cu miros de portocală, verificate din gât până-n pântec, să nu le fi rămas vreun secret dăunător democrației. Cunosc pe unul dintre portari, îl cheamă Ion Amariei, este fost profesor de filosofie, de un an lucrează la insulă și are un salariu de nimic. Îi dau țuică de Poienari și el îmi vorbește până dimineața, zice: ’’înainte să intre, curvelor li se face clismă, să scoată din ele fasolea oltenească și microfoanele implantate de bărbații lăsați acasă cu cei mici, sunt geloși. Auzi, pe vremurile astea, ei sunt geloși... În insulă nu sunt acceptate decât microfoane made in Germany, din cele care dimineața imprimă singure stenograme în Evenimentul Zilei și în Frankfurter Allgemeine Zeitung.’’ E noaptea anului 2012. Ion Amariei își golește paharul, e necăjit, vrea să bea, să bea mult, are ochii umezi și e palid, nu îl întreb de ce, torn țuică și aștept. Zice: ’’femeile din insulă nu au ovare și nu produc niciodată ovule, doar niște aparate minuscule care fotografiază politicieni incoruptibili în ipostaze indecente, ei au în pantaloni câte patru ouă, e drept, niciunul nu mai face sămânță, doar un fel de zeamă în care rar găsești câte un microfon cu fir scurt și autonomie alb-roș-verzuie. Zeama asta a scăpat de sub control și sapă, scobește de una singură granițe noi, de zeci de ani lucrează la granițe, cu bariere și oameni cu caschete ungurești care strigă într-o limbă guturală, cum strigă bătrânii purtători de proteze dentare ce se încăpățânează să nu moară și consumă bani imprimați la Bruxelles. Respirația lor ucide pădurile, florile și grânele patriei, d’aia avem secetă în România, d’aia avem caniculă, iar când plouă, nu se mai oprește și vine apă mare și noroaiele înfundă canalele orașului, de plutesc rahații câte două zile pe Calea Victoriei.’’ Umplu iarăși paharele, Ion își clatină capul și râde știrb, e urât când râde, are gastrită și îi pute gura, zice: ’’Seara, după cină, când se întorc regimentele de țărani de la câmp și funcționarii din birourile lor de sticlă, la poarta insulei apar mașini de lux cu geamuri fumurii, să nu vadă nimeni cine intră în restaurante și în grădini. Geamurile astea obturează privirile celor dinăuntru, de aceea n-au cum să-i observe pe cerșetorii răstigniți la gurile metroului, cu palmele înțepenite în lemnul crucii sperând la mila trecătorilor. Numai că ei, călătorii-trecători, nu au bani de dat, portofelele lor sunt goale ca sufletele, ca apartamentele cu patru camere înfometate și sterpe, goale ca niște carcase umane înghesuite în ghetouri-cartiere mărginașe, goale ca frigiderele pensionarilor. Liniște!... Ascultă cu atenție, e minutul când se întâlnesc luminile, glasurile și mirosurile bune, minutul când dimineața e aproape, când secundele amintesc de poveștile bunicilor care au prins războiul, pe atunci existau cartele și fiecare primea un sfert de pâine din tărâțe pe care o rupea în trei părți egale, pentru cele trei mese ale zilei. Acum nu mai sunt bani pentru cartele, pentru pâine nici atât. În anul 2012 canicula a uscat culturile pe câmp, țăranii s-au scofâlcit, iar muncitori nu mai există de mult. Sunt la modă bancherii, tot un fel de oameni, îți oferă împrumuturi avantajoase de la FMI. Ascultă ce-ți spun: acum, în București, se caută doar curve și organe. De obicei, curvele sunt de unică întrebuințare, mai întâi satisfac dorințe, apoi își donează ficatul-rinichii-inima-pancreasul și ce-or mai avea prin ele. Sunt adevărate mine de aur pentru politicieni sau oameni de afaceri din Europa, America și Asia, dar numai dacă sunt frumoase și tinere, dacă au hoitul proaspăt și ochii de copil și gura ca mura și dinții de lapte și buzele ca zmeura și carnea fragedă, bună de pângărit. Târfele tinere au căutare în insula de aur a Bucureștiului, mai ales dacă sunt despletite, cu glas de înger și slugă, cu obraz de zână și vulva ca trandafirul, petalele lor să învârtoșeze în carnea obeză, falusuri anemice de americani, europeni și asiatici, târfe ce aprind flacăra democrației fără chibrit sau brichetă, doar prin frecarea bucilor și o mențin aprinsă prin mișcări lascive și atingeri impudice. Mai dă o țuică și-ți spun ce s-a întâmplat as-noapte, în insulă... Serviciile secrete au capturat, de pe trotuar, o femeie posesoare de uter-ovare-țâțe neprelucrate și, cum era de așteptat, au arestat-o ca pe o prostitoată ordinară, făcea concurență neloială târfelor verificate. I-au pus în gură un mototol de cârpă tricoloră și au spânzurat-o de un felinar cu becul ars. Acum, vântul o leagănă în toate direcțiile, i se fâlfâie limba vânătă ce-i atârnă până la genunchi și ochii holbați încă privesc, cu uimire post-mortem, cupele cu șampanie și farfuriile cu mâncare de pe altarul meselor europene. Hoitul ei măsoară orele nopții anului 2012, ca o pendulă albă și goală, un fel de lună plină și sinistră, la care urlă câinii doamnelor parlamentare, domnișoarelor senator, hoit cu sânii înnodați ce joacă pe loc o horă bizară deasupra invitaților de soi. Uite că răsare soarele! E vremea când bunica fetei spânzurate se trezește și iese în ogradă și coboară malul Dunării, la apa coclită de fluviu obosit, cu dimineața înjunghiată pe oglinda lui bătrână, ce cheamă la adăpat animale și se târăște într-o așteptare de șarpe veninos către mare. A trecut încă o noapte din noaptea anului 2012. Să nu mă spui, că-mi pierd slujba... o cunoșteam pe fată, îmi era nepoată, încă virgină, o trimisese bunică-sa să-mi aducă brânză și mălai că nu m-ajung cu banii și s-a rătăcit pe străzi și uite, acum se clatină de un felinar imperfect, cu becul ars și n-o să se mai întoarcă niciodată acasă, în satul de pe Dunăre, n-o să mai râdă niciodată. Era veselă și frumoasă, s-a dus, să nu mă spui... îmi pierd slujba și alta nu găsesc la vârsta mea...’’