Suspecții de serviciu matrimonial

Seară de seară, când ea ajunge acasă de la serviciu și intră în baie să se demachieze, eu îi umblu în telefon. Îi analizez apelurile primite și realizate, mesajele primite și trimise și convorbirile pe Whatsapp. Apoi, când eu pregătesc cina și mă prefac că nu-mi dau seama ce face, ea îmi umblă în laptop și-mi citește e-mail-urile zilei, adică exact ce fac eu după ce adoarme. Dar înainte de toate astea, de-a lungul zilei, amândoi ne-am strecurat în conturile celuilalt de Facebook, Twitter, Google+ și tot ce mai găsim prin telefoane, cu ajutorul colegilor de la IT, și întotdeauna găsim motive pentru care nu ne putem certa vreodată și nici nu ne putem abandona iubirea, dar ținem secret. De aceea, seara târziu când ne întâlnim cu adevărat în dormitor, simțim bătăile acelea de inimă ale vinovăției nedovedite de a ști amândoi, în același timp, de ani de zile, că ne suspectăm și ne investigăm reciproc, lucru excitant al naibii, care ne face să ne sărutăm ca niște leoparzi înfometați și să ne posedăm de parcă ar fi prima oară pe scala poftei și ultima pe cea a zilelor rămase pe pământ... Auzim, ca prin vis, unul de la altul, declarații ciuntite și mai fierbinți decât oțelul clocotind atunci când ne permitem să respirăm și tremurăm ca niște adolescenți descoperind sexul în locuri publice. Apoi vine pacea. Fumăm întinși ca niște reptile ieșite din mlaștini să se zvânte și râdem de fricile noastre fără să ne vorbim, sunt acele hohote certitudinile că nu ne vom înșela niciodată și că ne vom dori veșnic la fel de mult, după care ea adoarme frumos și suav ca un copil iar eu mă mai duc o dată să-i verific e-mail-urile, ca să am motiv să o suspectez și dimineața devreme, când răzbunarea duduie de erotism.