Cât timp se nasc prunci, mai există speranță

Un om s-a pomenit odată vorbind singur în deșert. Traversa oceanul de nisip de șase zile și nu întâlnise decât un șarpe al dunelor și nenumărate iluzii optice vândute de soarele dogoritor, de sete și de singurătate. Pentru prima oară, îi plăcea vocea lui. În deșert suna mult mai bărbătește, mai sexy și mai autoritar decât în satul lui berber din apropiere de Agadir. Rostea cuvintele tăios, accentuate într-atât încât păreau povești de sine stătătoare fiecare dintre ele. Luate împreună, vorbeau despre foșnetul pădurii, despre copilărie, despre fire năzdrăvane de ape cristaline care se prăvăleau de pe stânci și despre o femeie mai brunetă ca noaptea, cu ochii de culoarea nisipului. Ecoul se născuse mort; deșertul e cea mai nepotrivită maternitate a sunetelor. O oază izbăvitoare nu se ivea, un înger cu o carafă de apă nici atât. Cuvintele omului care vorbea singur nu spuneau nimic în apropierea morții în afară de ceea ce se știa deja: cele mai frumoase amintiri ale unei vieți. Nu mult mai târziu, s-au terminat pentru totdeauna. Poate spuseseră cel mai frumos poem născocit vreodată, poate cea mai aprinsă rugăciune sau poate o poveste cum n-a mai fost alta și nici nu va fi. Exact în clipa în care a pierit rostitorul lor, un copil s-a născut în Gaza, printre ruine, dintr-o mamă mai brunetă decât noaptea, cu ochii de culoarea nisipului. Un înger l-a spălat cu apă dintr-o carafă și, pentru câteva zeci de secunde, infernul din jur a devenit o oază luxuriantă în care fire de apă năzdrăvane se prăvăleau de pe stânci în mijlocul unei păduri foșnitoare. Apoi lumea s-a întors la epoca modernă și minunată a păcii și progresului, a inteligenței artificiale și a politicii, a mașinilor fără șofer și a adevărului, făcând abstracție de mirosul pestilențial.