Polaroid cu o țărancă adorabilă

De câteva ori pe zi mă las să mor, îmi iau o pauză de la viaţă şi mă leg de nimic. Sunt capabil să mă dezbrac de sentimente, să le dau formă de crisalidă şi să mi le lipesc de buric, moment în care par de pe altă planetă. Ea zice atunci, într-un mod foarte poetic, a la Pablo Neruda, că-i place când tac, când sunt aşa, aerian, absent, şi mi-o spune sorbind supa, fără măcar să mă privească, de parc-aş fi o entitate translucidă. Eu dau atunci sonorul lucrurilor mai încet, a la Blandiana, şi mă bucur de gesturile ei, de aura de animal ezoteric cu care m-a cucerit. Mă ridic bărbăteşte, dând masa peste cap, a la Zorba grecul, o iau prin surprindere a la James Bond şi o sărut cu tot aerul din plămâni, din cameră, din lume, a la Clark Gable. Scarlett a mea dă atunci toată supa pe jos, cu cotul, se abandonează sărutului şi la sfârșit mă înjură ca la ea la ţară. A la Moromete.