Asfalt writing

Scriitorul îmi laudă punctualitatea. Sunteți punctual ca nemții, îmi zice. Sau ca englejii!, adaugă și habar n-are ce zice, folosește stereotipuri ieftine și se crede interesant. Cum naiba scrie așa frumos un om așa de ieftin?, mă întreb. Are nume de familie nemțesc. E corpulent, păr alb, față lată, roșiatică, tipic anglo-saxon, aș zice. V-am citit materialele, îmi spune, vă felicit, putem colabora în revista pe care o conduc. In timp ce pune whisky în două pahare îmi povestește cât de deștept e, câtă influență are în lumea literelor și cât de apreciat e. Nu așteaptă replică, vrea doar să marcheze teritoriul umilinței și al puterii dinspre el către mine. De la geamul uriaș al biroului său se vede Bucureștiul asfințind, se vede un avion decolând și se mai văd luminile palide ale unui orizont incert, grețos, orizontul meu colaborând cu acest mamut narcisist. Un vulcan erupe în mine. Mă întorc spre ușă ca și cum aș pleca și brusc, cu toată puterea, mă întorc și mă reped înspre mamutul cu nume german și înfățișare englezească și sparg geamul cu el. Cădem împreună, aproape îmbrățișați, de la etajul unsprezece. Două secunde ne-a luat să atingem trotuarul. Cele mai fericite clipe din viața mea. Apoi m-am trezit din reverie, am luat paharul cu whisky, l-am dat pe gât și i-am comunicat scriitorului că-l bag în pizda mă-sii cu revista lui cu tot. De aceasta dată nu m-am mai trezit. Nu mai aveam din ce.