In țuică veritas

Steaua din dreapta celorlalte zice că suntem decepția celor ce așteaptă să ne transformăm în ce-o fi. Suntem ceea ce suntem și nu cum suntem văzuți, susține steaua din stânga. Suntem ceea ce rămâne după noapte, șoptește o stea din centrul cerului; ceea ce rămâne în urma focului care ne-a aprins. Noaptea se naște zilnic pentru ca noi să ne amintim de zi. Se strecoară în urma zilei, moare ca timpul să aibă loc. Și timpul are loc pentru a se trece prin el, consumând ființele ce trăiesc și mor în timp. De aceea suntem într-un timp: să trecem. Fără timp, nu am trece, am fi pur și simplu. Suntem, însă, doar un când și un până când. Nu știm dacă oameni suntem sau altceva cu nume și aparență de oameni. Licuriciul nu știe dacă ceea ce este el este ziua sau noaptea; dacă e o decepție sau o minune. Cu cele două naturi ale sale în spate, lumină și vis, înfruntă și ziua și noaptea fără să știe ce curajos este. Pentru că licuriciul este lumină când nu e lumină în lume și insectă adormită când insectele duduie de viață în jurul lui. Ori asta l-a pus pe gânduri pe primul filosof și i-a făcut să se nască pe toți cei care l-au urmat.