Copacul de la etajul opt

Mi-am descoperit vocația de copac destul de devreme, înainte să merg la școală, pe când în lunile de iarnă, cu după-amieze lungi și cețoase, auzeam chemarea zânelor, spiridușilor, piticilor și a celorlalte creaturi fantastice care coborau din povești și se strecurau în camera mea strigându-mi numele de sub pat sau din șifonier, mai ales când bătea vântul dinspre pădure. Transformarea mi-a fost lentă. A fost nevoie să iau multă sevă de te miri unde și să suport mâncărimile primilor muguri care-mi explodaseră la subțiori și la încheieturile picioarelor iar mai apoi să rezist durerilor din tălpi când au început să-mi iasă rădăcini. A fost foarte greu să merg să-mi găsesc un loc al meu în lume. Dar acum am tot ce-și poate dori un bun copac. Găzduiesc o familie de veverițe, am două cuiburi cu păsări îndrăgostite și afișez cu mândrie jos, pe trunchi, inimile scrijelite a doi tineri care s-au sărutat la umbra mea săptămâni întregi. Există doar o fisură în toată această fericire a mea: când suflă vânticelul călduț de primăvară, prin aprilie, ramurile mele foșnesc de emoție pentru că dinspre ferestrele deschise de la etajul opt al blocului cincizeci și patru, blocul adolescenței mele, ajung voci ce-mi strigă îndurerate numele. Am uitat să comunic familiei că nu vreau să fac rădăcini nici unde i-ar place ei, nici unde mă direcționează școala și nici unde are nevoie societatea.